Știți de unde vine frica? Din lipsa perspectivei de control.
Cred că asta e una dintre marile probleme ale părinților de azi. Nu știm ce va fi și, pentru că nu știm, ne speriem.
Nu știm ce meserie vor avea copiii noștri. Ba chiar mai rău, nu știm dacă meseriile pe care le avem noi în cap vor mai exista peste 20 de ani.
Nu știm cum va arăta piața muncii, nu știm ce va face inteligența artificială, nu știm câte joburi vor dispărea, câte vor apărea și câte vor fi complet diferite de tot ce cunoaștem astăzi.
Și, inevitabil, apare întrebarea aia care stă undeva în fundalul oricărei discuții despre viitor:
Dar oare copilul meu o să fie bine?
O să aibă o meserie? O să știe să se descurce? O să poată să își plătească chiria? O să poată să își crească, la rândul lui, copiii? O să fie în stare să supraviețuiască într-o lume pe care noi deja nu o mai înțelegem complet?
Și aici cred că facem o greșeală.
Ne uităm la viitor folosind instrumentele trecutului.
Eu, de exemplu, am o meserie care, în forma în care o fac acum, nu exista acum 20 de ani. Acum 20 de ani nu aveam cum să explic cuiva ce fac astăzi, nu pentru că eram eu vreun vizionar, ci pentru că pur și simplu lumea nu ajunsese încă aici.
Și totuși, uite-mă. Mă descurc.
Am învățat, m-am adaptat, am mai greșit, am mai schimbat direcția, am mai luat-o de la capăt.
Și, cel mai important, nu mi-a trebuit nimeni să-mi spună în copilărie: „Andrei, când vei fi mare vei face exact asta”.
Pentru că nimeni nu avea de unde să știe.
Și atunci de ce mă aștept eu să știu astăzi ce va face fiica mea peste 20 de ani?
Poate că va avea o meserie pe care nici măcar nu o pot pronunța. Poate va lucra într-un domeniu care astăzi există doar ca o combinație ciudată de tehnologii, concepte și cuvinte pe care le folosim fără să le înțelegem complet. Poate va face ceva ce, dacă mi-ar explica acum, aș avea nevoie de un desen.
Și e perfect în regulă.
De fapt, probabil că așa trebuie să fie.
Pentru că dacă eu pot să îi descriu foarte precis meseria pe care o va avea copilul meu peste 20 de ani, poate că nu sunt atât de atent la viitor pe cât cred. Poate doar proiectez prezentul peste el.
Iar lumea nu funcționează așa.
Copiii noștri nu trebuie să fie pregătiți pentru joburile de astăzi. Trebuie să fie pregătiți să învețe, să se adapteze, să pună întrebări, să înțeleagă oamenii, să poată lucra cu alți oameni, să poată sta și cu incertitudinea fără să intre în panică.
Asta mi se pare mult mai important decât să știe acum ce facultate trebuie să facă pentru o meserie care, poate, peste 15 ani nici nu va mai exista.
Cred că avem o tendință foarte ciudată să ne imaginăm viitorul copiilor noștri ca fiind mult mai complicat decât a fost trecutul nostru.
„Pe vremea noastră era altfel.” Da, era.
Și părinții noștri probabil spuneau același lucru despre noi, iar bunicii noștri despre părinții noștri.
Fiecare generație are impresia că ea a prins exact momentul în care lumea a devenit imposibil de înțeles.
Well, i have some news: nu.
Lumea a fost mereu imposibil de înțeles în întregime.
Doar că noi avem acum acces instant la toate lucrurile care ne pot speria. Vedem în fiecare zi știri despre AI, războaie, crize economice, schimbări climatice, joburi automatizate, industrii care dispar, industrii care explodează.
Normal că ne speriem, avem un flux continuu de motive pentru care să ne speriem, dar asta nu înseamnă că frica noastră este o predicție bună despre viitor.
De multe ori, frica este doar lipsa perspectivei de control.
Nu știu ce se va întâmpla, nu pot controla ce se va întâmpla, deci mă sperie și poate că soluția nu este să încercăm să controlăm viitorul copiilor.
Poate soluția este să acceptăm că nu putem.
Eu nu știu ce va face fiica mea.
Nu știu unde va locui, nu știu ce va munci, nu știu dacă va avea o singură carieră sau șapte, nu știu dacă va considera „job” ceea ce noi numim astăzi job.
Nu știu aproape nimic despre lumea în care va fi adult, dar știu un lucru.
The kids will be ok. Așa cum suntem și noi. Nu pentru că lumea va fi simplă, nu pentru că va fi sigură, nu pentru că noi am făcut totul bine.
Ci pentru că oamenii sunt surprinzător de buni la adaptare, și copiii noștri vor fi, probabil, mai buni decât noi la a naviga lumea lor.
Noi îi comparăm cu noi, dar ei nu vor trăi în lumea noastră. Ei vor fi stăpâni pe lumea lor.
Și vor avea instrumentele lor, problemele lor, oportunitățile lor și, probabil, lucruri despre care noi nici nu știm că există.
Așa că poate ar trebui să ne mai liniștim puțin, să nu mai încercăm să le construim viitorul cu materialele trecutului nostru și poate e mai util să îi învățăm mai puțin ce să devină și mai mult cum să devină.
Și, mai ales, să ne oprim din a ne lăuda atât de tare că noi am supraviețuit și suntem niște campioni și toate celelalte.
Stop bragging.
Am supraviețuit pentru că am avut lumea noastră, norocul nostru, oamenii noștri, greșelile noastre și adaptările noastre.
Ei vor avea lumea lor și se vor descurca probabil mai bine decât credem noi.
