Există un test simplu pentru orice lege: dacă îi schimbi numele celui pe care pretinde că îl vizează, mai pare o idee bună?
Dacă răspunsul este nu, atunci nu discutăm despre legislație. Discutăm despre răzbunare politică împachetată în Monitorul Oficial.
Toată dezbaterea despre modificarea legislației ANI și situația Mirabelei Grădinaru este purtată aproape exclusiv prin prisma antipatiei față de Nicușor Dan. Iar asta este exact problema.
Nu trebuie să îți placă Nicușor Dan. Poți să îl consideri incompetent, arogant, slab sau orice altceva. Este dreptul tău. Dar în momentul în care accepți modificarea unor reguli doar pentru că îl lovește pe el sau pe partenera lui, ai încetat să mai gândești ca un cetățean și ai început să gândești ca un suporter de galerie, iar galeriile n-au produs niciodată legislație bună.
Problema nu este Mirabela Grădinaru, problema este precedentul.
Astăzi legea este justificată printr-un caz particular. Mâine va exista un alt caz particular. Poimâine încă unul. Și, încet-încet, vom descoperi că excepțiile au devenit regula.
Istoria restrângerii drepturilor funcționează mereu la fel, niciodată nu începe cu „vrem să reducem libertățile tuturor”. Începe cu „există un caz special”. Apoi încă unul, apoi încă unul, toate până când nimeni nu mai observă că standardul s-a schimbat.
Într-un stat de drept, legile trebuie să fie generale și impersonale. Nu se scriu pentru oameni cu nume și prenume. Nu se modifică pentru că un politician a ajuns președinte sau pentru că partenera lui incomodează adversarii politici.
În momentul în care legislația începe să fie croită pentru persoane, ai abandonat principiul egalității în fața legii și ai intrat pe terenul arbitrarului.
Și mai există o problemă pe care foarte mulți aleg să o ignore, aceea a intimității!
Există o diferență uriașă între controlul averii unui demnitar și extinderea obligațiilor asupra unor persoane care nu ocupă funcții publice, nu exercită putere și nu iau decizii administrative. Da, transparența este importantă. Dar transparența trebuie să fie proporțională cu puterea pe care o deții.
Altfel, orice apropiat al unei persoane publice devine, practic, o persoană publică prin obligație, nu prin alegere. Astăzi este partenerul de viață, mâine poate fi copilul major, poimâine fratele, după aceea un asociat, posibil și medicul de familie. Sau farmacistul de la colț.
Limita nu mai este dată de principii, ci de oportunitatea politică și asta ar trebui să sperie pe oricine, indiferent cu cine votează.
Cel mai fascinant este însă mecanismul psihologic din spatele aplauzelor.
Aceiași oameni care, în orice alt context, vorbesc despre drepturi fundamentale, viață privată și abuzul statului devin brusc entuziasmați când restrângerea acestor drepturi îl lovește pe adversarul politic. Nu mai contează principiul, contează victima.
Este una dintre cele mai periculoase forme de disonanță cognitivă: principiile nu mai sunt universale, ci aplicate selectiv. Libertatea este sacră doar când îl protejează pe omul „nostru”. Intimitatea contează doar pentru cei pe care îi simpatizăm. Statul este periculos doar când îi controlează pe ceilalți. Ce nu înțelegem sau nu vrem să înțelegem este că dacă accepți încălcarea unui principiu pentru că nu suporți persoana afectată, nu aperi statul de drept ci îl erodezi.
Iar partea cu adevărat ironică este că legile nu rămân niciodată la cei pentru care au fost create.
Cei care aplaudă astăzi o lege făcută evident pentru un caz individual ar trebui să se întrebe un singur lucru: vor fi la fel de încântați când aceeași logică va fi folosită împotriva oamenilor pe care îi susțin?
Dacă răspunsul este nu, atunci problema nu este legea.
Problema este că au renunțat la principii în favoarea antipatiilor, iar un stat construit pe antipatii nu produce niciodată libertate.
Produce doar următorul abuz!
