Există un tip de articol care apare inevitabil după o anumită vârstă, clișeisticul articol care trebuie să conțină musai: „Cele 40 de lecții învățate la 40 de ani.”„Ce m-a învățat viața până la 40 de ani.” „Lucrurile pe care mi-aș fi dorit să le știu mai devreme.”
Nu e unul dintre acele articole, pentru că n-am impresia că am devenit mai înțelept. Nici că am găsit vreun adevăr ascuns despre viață.
Dar cred doar că am început să-mi calculez altfel energia.
Multă vreme am avut reflexul să intervin când vedeam că cineva greșește. În ședințe, în discuții, între prieteni, online, offline, la coadă la sifoane, practic oriunde mi se părea evident că un argument nu stă în picioare sau că o decizie merge într-o direcție greșită.
Mi se părea normal, era firesc să intervin, mi-o cerea societatea, aveam o povară mare pe umerii mei de persoană mai mult notorie decât celebră pe internet.
Doar că am observat un lucru simplu: foarte rar oamenii îți sunt recunoscători că i-ai corectat. De cele mai multe ori, se supără. Nu pentru că ai greșit tu, ci pentru că, în mintea lor, corectarea nu este despre idee. Este despre ei.
Și atunci am început să mă întreb dacă merită, și nu dacă am dreptate. Ci doar dacă merită consumul.
Pentru că fiecare discuție inutilă are un cost. Nu neapărat timpul ci energia, atenția, răbdarea, starea cu care pleci mai departe în ziua respectivă.
La un moment dat am realizat că prefer să las unele greșeli să-și urmeze cursul.
Dacă m-ai întrebat, îți spun ce cred.
Dacă decizia mă afectează direct, voi interveni.
Dar dacă singura miză este să demonstrez că am avut dreptate… ai câștigat dinainte să înceapă bătălia.
Am lucruri infinit mai bune de făcut cu energia aia: pot să ies cu bicicleta împreună cu kiddo, pot să citesc câteva pagini dintr-o carte, pot să scriu un articol, pot să ascult un album până la capăt fără să verific telefonul.
Sau pot, pur și simplu, să-mi păstrez liniștea.
Nu pentru că am devenit indiferent ci pentru că am început să înțeleg că energia este o resursă finită. La fel ca timpul, și, probabil, chiar mai prețioasă decât el.
Există oameni care vor învăța doar după ce greșesc. Asta nu este o tragedie, dimpotrivă, este felul în care funcționăm, de cele mai multe ori.
Iar eu nu mai simt nevoia să mă lupt cu fiecare concluzie greșită pe care o întâlnesc.
Poate că asta vine odată cu vârsta, sau poate că vine în momentul în care îți dai seama că nu numărul confruntărilor câștigate îți măsoară viața ci numărul momentelor în care ai fost prezent acolo unde conta cu adevărat.
Iar dacă trebuie să aleg între încă o dezbatere pe care, probabil, nimeni nu o va câștiga și o oră petrecută pe bicicletă cu copilul meu, alegerea a devenit surprinzător de simplă.
