O dată pe an fugim de acasă câteva zile, fără copil, fără laptopuri, fără taskuri rezolvabile pe telefon, siguri în cască. Măcar 1000 de kilometri, anul trecut au fost 1600, anul ăsta 1400. Ține și loc de terapie și de relaxare și de toate.
Avantajul pe care ți-l dă motocicleta este că viziera căștii are o deschidere suficient de mare încât să observi cu acuratețe tot ce este în jurul tău, lucru la care contribuie și faptul că ești expus pe două roți și trebuie să fii tot timpul conștient de ce se întâmplă în jurul tău.
Anul ăsta am ales zona secuime-bucovina-moldova-dobrogea, cam toată jumătatea estică a României, am trecut prin 19 județe în 5 zile.
Dincolo de peisajele superbe pe care le avem în țară, de la Vălenii de Munte până la Gura Humorului poți merge doar pe curbe și prin păduri sau câmpuri care te lasă fără respirație, am observat și ce fac concetățenii noștri pe drumurile patriei.
Am văzut foarte mulți oameni cu mâncare pregătită de acasă, pusă în portbagaj, ținută acolo la aproximativ 17.492 de grade Celsius, scoasă după câteva ore și mâncată pe capota mașinii. În condițiile în care este 17 lei un sandviș mai mult decât decent la orice benzinărie sau sub 10 lei un sandviș super bun la orice supermarket sau ai o patiserie cu nume de sfânt din 20 în 20 de kilometri maxim.
Și mi se pare uluitor, din punct de vedere al efortului depus ( cumpărat chestii, stat în picioare pentru pregătire) versus economia făcută, care din experiență vă spun, nu este atât de mare.
Probabil sunt parte din cei care merg până în Grecia și își gătesc ciorbă de fasole și șnițele la foișorul din curtea cazării, ca să nu dea bani grecilor sau să le mânănce lighioanele alora.
O altă categorie care mă surprinde mereu când interacționez cu ea este cea a șoferilor cu mândria mai mare decât motorul. Cei care accelerează în timp ce ești în depășirea lor ( complet ilegal) doar că să îți demonstreze că mașina lor e mai puternică decât motorul tău. Chiar dacă nu este, chiar dacă te expun la un risc de care nu aveai nevoie, au demonstrat că se poate, că locul lor este cel de cap al familiei pentru un motiv. ( salutări călduroase unui domn cu passat de galați care a insistat să fie prost în două situații consecutive, o dată accelerând când îl depășeam și apoi mergând pe axul drumului călcând banda continuă ca nu cumva să îl depășesc).
Nu înțeleg această mânie sau manie, nu știu cum e corect, încerc să evit cât de mult pot interacțiunile cu astfel de specimene pentru că pot muri cu dreptatea în brațe și mai am chestii de făcut pe aici, inclusiv de crescut un copil.
Ultimii, dar nu cei din urmă, sunt nostalgicii după furtișaguri și trait din mocăngeli. Misecuveniștii. Generația celor 20 de lei
Există o generație care a fost educată pe vremea lui Ceaușescu și care a rămas cu niște reflexe foarte interesante. Reflexe pe care le vezi cel mai bine în vacanță, când omul pleacă să descopere România, dar descoperirea trebuie să fie, obligatoriu, gratis.
Vineri, la cetatea Rupea, am văzut reacția clasică: 20 de lei intrarea, douăzeci, nu 200, nu 500. Douăzeci de lei.
Și instant apare revolta: „Cum să plătesc 20 de lei ca să intru acolo? Păi ce, e a lor?”
În unele cazuri, revolta devine atât de puternică încât omul e gata să sară peste turnicheți. Pentru că, evident, cetatea a stat acolo sute de ani special pentru el, iar administrația a pus un turnichet doar ca să-i testeze caracterul.
Apoi, văzând că nu pot intra 4-5 oameni pe un bilet, că tehnologia asta face, ajută la control, s-au gândit că pot sări despărțitorul de sticlă. Nu au putut să facă nici aia.
Și s-au apucat de suduit, de înjurat, de ocărât administrația și sistemul că toată lumea vrea bani.
ERAU OAMENI VENIȚI CU AUTOCARUL, ÎN VACANȚĂ!
Și aici e una dintre marile contradicții ale generației crescute pe vremea lui Ceaușescu. Oameni care au trăit într-un sistem în care nu aveai prea multe opțiuni, care au fost educați cu „lasă, că ne descurcăm”, „nu trebuie să dăm bani pe toate prostiile” și „dacă se poate fără, de ce să plătești?”, ajung adulți și descoperă cu greu ideea că unele lucruri costă.
Ei nu înțeleg că cetatea trebuie întreținută. Trebuie să existe oameni care lucrează acolo. Trebuie plătită curățenia, iluminatul, paza, restaurarea, administrația. .
Problema e că pentru unii, 20 de lei nu erau o taxă și nu păreau că nu-și permit suma aia. Dar banii ăia sunt o ofensă personală.
Și, paradoxal, aceiași oameni vor să aibă drumuri bune, muzee frumoase, cetăți restaurate, toalete curate, parcuri îngrijite și servicii civilizate.
Tot la Rupea, că acolo am poposit destul de mult, am mai văzut un episod cu niște domni din aceeași gașcă cu revoluția antitaxă, care erau complet nedimeriți de ce doamna de la magazinul de suveniruri le-a interzis să sufle în fluierele care erau la vânzare, dacă nu le cumpără.
„da ce-am făcut așa rău, ce sunt vreun criminal?”
Degeaba a încercat să îi explice că e vorba de igienă și siguranță și microbi și toate cele, omul era revoltat că i se interzisese un drept fundamental, acela de a-și lăsa balele pe toate obiectele alea pe care le vor cumpăra probabil copiii care vin la cetate.
Și nu ai efectiv ce să le faci, dacă nu există legi și amenzi care să îi civilizeze. Pentru ei totul este un „da ce-am făcut” general, o minimizare extremă a faptelor și o negare a consecințelor faptelor.
Ei sunt nostalgicii care spuneau că pe vremea comunismului se făcea carte și se știa de disciplină, de respect, de toate cele pe care ei nu le fac cu bună știință acum.
În rest, superbă zona de secuime, superbi oamenii, mâncarea grozavă peste tot pe unde te oprești, am găsit niște cazări extraordinare în Sfântu Gheorghe și Miercurea Ciuc.
