Mă uit în ultima vreme la fi-mea cum descoperă muzică pe care eu am ajuns, la un moment dat, să o consider aproape expirată. Nu pentru că ar fi fost vreodată proastă, Doamne ferește, ci pentru că am crescut cu ea, am auzit-o de sute de ori, am ascultat-o la radio, pe casete, pe CD-uri, apoi pe mp3-uri și, într-un final, pe toate platformele posibile, până în punctul în care creierul meu a început să o considere parte din decor.
Take on Me de la a-ha, Down Under de la Men at Work, Marvin Gaye și multe alte piese și artiști pe care eu îi pun automat într-un sertar mental numit „muzica de atunci”, în timp ce pentru ea sunt, pur și simplu, niște melodii pe care tocmai le-a descoperit.
Și mi se pare foarte interesant să vezi asta din exterior, pentru că îți dă ocazia să observi ceva ce, atunci când ești prins în propria ta rutină, nu prea mai vezi: muzica nu expiră.
Nu devine mai proastă pentru că au trecut 20, 30 sau 50 de ani de când a fost făcută, nu devine depășită pentru că între timp au apărut alte instrumente, alte genuri, alte tehnologii și alte generații care ascultă altceva și nici nu se decrepește precum o mașină lăsată într-o parcare. O piesă bună rămâne o piesă bună, indiferent în ce an a fost înregistrată, iar timpul poate să-i schimbe contextul, dar nu îi schimbă valoarea în mod automat.
Doar că noi ne schimbăm felul în care o ascultăm.
Cred că unul dintre motive este supra-ascultarea. Sunt piese pe care le-am auzit atât de mult încât nu le mai ascultăm cu adevărat. Le recunoaștem după primele două secunde, știm când intră refrenul, știm exact cum urmează linia melodică și probabil am ajuns în situația în care, dacă cineva le pune la o petrecere, nici măcar nu mai reacționăm. Creierul nostru nu mai consideră că are ceva de descoperit acolo, pentru că deja cunoaște piesa, iar ceea ce cunoaștem foarte bine încetează, de multe ori, să ne mai surprindă.
Piesa nu s-a schimbat, însă. Noi am schimbat felul în care o percepem.
E ca o glumă pe care ai auzit-o de o sută de ori. Nu înseamnă neapărat că gluma a devenit mai puțin bună, ci doar că tu nu mai ai parte de surpriza pe care ai avut-o prima dată. Știi unde vine poanta, știi ritmul și, înainte să ajungă omul la final, creierul tău a și închis deja dosarul.
Mai există însă un motiv, poate chiar mai interesant, și anume faptul că nu putem aprecia ceea ce nu cunoaștem.
Fi-mea nu are aproape niciunul dintre filtrele pe care le am eu. Nu știe că Take on Me este „o piesă din anii ’80”, nu știe ce însemna a-ha în perioada în care apărea la televizor, nu are nostalgia mea, nu are toate amintirile asociate cu melodia și nici nu are senzația că piesa asta aparține unei lumi care a trecut. Pentru ea, toate aceste lucruri sunt irelevante. Aude o melodie, îi place sau nu îi place și merge mai departe.
Și, sincer, mi se pare una dintre cele mai curate forme de a asculta muzică.
Fără să te intereseze anul în care a fost făcută, fără să te gândești dacă este suficient de cool, fără să verifici dacă genul respectiv mai este la modă și fără să ai nevoie să îți confirme cineva că ai voie să îți placă. Doar o auzi și reacționezi la ea.
Poate tocmai de asta mă uit cu interes la ce descoperă ea, pentru că în felul ăsta ajung să redescopăr și eu lucruri pe care le-am îngropat sub propriile mele prejudecăți și sub prea multă familiaritate. Pentru ea, o melodie pe care eu am ascultat-o de sute de ori poate fi o revelație, în timp ce pentru mine este „a, da, piesa aia”. Și, dacă stau să mă gândesc, există ceva foarte frumos și foarte sănătos în perspectiva asta.
Pentru că avem tendința să confundăm vechi cu depășit.
Iar cele două lucruri nu au nicio legătură obligatorie între ele.
O carte veche poate să fie extraordinară, un film făcut acum 40 de ani poate să spună lucruri despre noi pe care unele producții de anul trecut nu reușesc să le spună, o fotografie alb-negru poate să transmită mai mult decât o mie de imagini perfect editate, iar o melodie înregistrată într-un studio cu tehnologii care astăzi par primitive poate să îți provoace o emoție pe care nu o poți obține cu toate pluginurile și inteligența artificială din lume.
Cred că avem, în general, o problemă cu lucrurile care nu sunt noi. Trăim într-o cultură care ne învață permanent că trebuie să descoperim următorul lucru, următoarea aplicație, următorul telefon, următorul serial, următorul artist, următoarea experiență, iar în toată alergătura asta ajungem să presupunem că ceea ce vine după trebuie să fie și mai bun decât ceea ce a fost înainte.
Dar nou înseamnă doar nou, nu înseamnă automat mai bun.
Iar muzica este unul dintre cele mai bune exemple pentru asta, pentru că o piesă bună nu are nevoie de o dată de expirare și nici de aprobarea unei generații ca să rămână bună. Poți să o descoperi în 1985, în 2005 sau în 2026 și, dacă îți spune ceva, îți spune. Calendarul nu are niciun cuvânt de spus aici.
Poate că asta este și partea care mă bucură cel mai mult atunci când o văd pe fi-mea descoperind muzica pe care eu am ajuns să o consider „veche”. Pentru ea, Take on Me nu este o piesă veche. Este o piesă pe care tocmai a descoperit-o.
Și poate că aici este una dintre diferențele dintre noi: eu spun „A, da, știu piesa asta”, iar ea spune „Băi, ce tare e asta!”.
Iar uneori cred că ar trebui să o ascult mai des pe ea.
Nu pentru că știe mai mult despre muzică decât mine, ci pentru că, spre deosebire de mine, încă știe cum e să descoperi ceva fără să îi pui imediat o etichetă, o vârstă și un loc într-un sertar.
Poate că muzica nu îmbătrânește niciodată, doar noi uităm, din când în când, cum să o ascultăm.
Bine, ascultă și mizerii gen Coldplay și Dua Lipa dar nici ea n-are cum să fie perfectă ca taică-su. Deocamdată.
