Când un copil ajunge să atace cu un cuțit un coleg sau un profesor, într-o școală în care ar trebui să se simtă în siguranță, avem toate motivele să fim revoltați, speriați și să cerem explicații, pentru că vorbim despre fapte grave, despre victime reale și despre situații care nu ar trebui să se întâmple niciodată, numai că, în loc să încercăm să înțelegem cum am ajuns aici, noi, adulții, ne-am grăbit deja să scoatem ciocanele, să cerem pedepse și să declarăm pierdută o întreagă generație.
Au fost două cazuri grave și ne-am comportat de parcă am fi primit verdictul definitiv despre toți copiii României, de parcă milioane de elevi ar trebui să răspundă pentru faptele câtorva dintre ei și de parcă am descoperit brusc că tinerii sunt violenți, părinții nu mai știu să-și crească odraslele, iar școala nu mai educă pe nimeni.
Numai că bullyingul, umilința, violența și abuzurile nu au apărut ieri, odată cu generația copiilor de astăzi, ci au existat și pe vremea noastră, doar că multe dintre ele erau ascunse sub preș, ignorate sau tratate cu clasica replică „lasă, că așa sunt copiii”, iar acum, când avem mai mult acces la informație și vedem mai repede ce se întâmplă, pare că preferăm să ne folosim de fiecare tragedie pentru a confirma că generația următoare este mai rea decât a noastră.
Nu avem nevoie să-i declarăm pe toți copiii buni sau pe toți copiii răi, după cum nu avem nevoie să transformăm părinții în sfinți și profesorii în eroi care trebuie să rezolve singuri toate problemele societății, ci avem nevoie să acceptăm că educația este o responsabilitate împărțită și că, atunci când ceva se rupe atât de grav, nu este suficient să ne întrebăm cine a ținut cuțitul în mână, ci trebuie să aflăm și ce s-a întâmplat înainte de acel moment, fără să inventăm explicații, fără să ignorăm victimele și fără să ne prefacem că o pedeapsă, oricât de severă, poate ține locul unei politici publice.
Două cazuri pot fi un semnal de alarmă, dar nu sunt un certificat de vinovăție pentru o generație. Nu trebuie să-i scuzăm pe copiii care fac rău, nu trebuie să minimalizăm suferința victimelor și nici să ne prefacem că asemenea fapte nu trebuie să aibă consecințe, dar ar trebui să înțelegem că a cere pedeapsă nu înseamnă automat că ai găsit și o soluție, iar a trimite un copil în fața legii nu ne scutește de obligația de a ne întreba ce s-a întâmplat înainte ca lucrurile să ajungă atât de departe.
E mai simplu să cerem pușcărie decât să ne întrebăm câți consilieri școlari pot interveni cu adevărat atunci când un copil are probleme, câte școli iau în serios bullyingul, câți părinți au sprijinul de care au nevoie și câți profesori sunt lăsați să se descurce singuri cu probleme care depășesc cu mult materia predată la clasă.
E mai simplu să spunem că avem copii răi decât să acceptăm că educația nu se face doar la școală, că responsabilitatea nu aparține exclusiv părinților și că societatea în care cresc copiii aceștia este construită chiar de noi, adulții care astăzi ne declarăm șocați de comportamentele lor.
Nu știm toate cauzele din spatele acestor incidente și ar fi greșit să inventăm explicații înainte ca ele să fie clarificate, dar tocmai de aceea avem nevoie de investigații serioase, de prevenție, de sprijin psihologic și de intervenții care să reducă riscul ca asemenea lucruri să se repete, nu doar de indignare colectivă și de sentințe date pe internet.
Pentru că un copil care a făcut ceva grav trebuie oprit și tras la răspundere potrivit legii, însă o societate care se mulțumește să pedepsească fără să încerce să înțeleagă și să prevină va ajunge, mai devreme sau mai târziu, să discute despre următorul caz, cu aceeași uimire și cu aceleași soluții strigate la nervi.
Cruciada împotriva copiilor începe în momentul în care îi declarăm pe ei problema, iar pe noi ne scoatem din ecuație. Nu, copiii nu sunt absolviți de responsabilitate doar pentru că sunt copii, dar nici noi nu suntem absolviți de responsabilitate doar pentru că am ajuns la vârsta la care ne permitem să dăm lecții.
Iar dacă vrem cu adevărat școli mai sigure, poate ar trebui să ne preocupe mai puțin cum condamnăm o generație întreagă și mai mult ce facem concret pentru ca următorul copil aflat în pragul unei asemenea crize să primească ajutor înainte ca cineva să ajungă la spital.
Pentru că felul în care alegem să ne ocupăm de copiii care ne sperie spune la fel de multe despre societatea noastră ca faptele care ne-au speriat în primul rând.
