E clar că suntem într-o situație maxim de conflictuală, noi, cetățenii, versus stat, versus politicieni ba chiar și versus ăia care nu sunt ca noi. Ceva mocnește, se simte în aer, se vede la parade, se citește pe internet.
Am stat și m-am uitat un pic în jurul meu în ultima vreme și am realizat de ce poporul urăște statul român și ar prefera mai degrabă să îl ardă din temelii decât să aibă răbdarea să se schimbe ceva.
Lumea nu urăște bugetarii. Urăște privilegiul fără merit.
Și-l vede zilnic: în parcări, în ghișee, în atitudinea de ‘eu sunt instituția, tu ești deranjul’.
Dar să vorbim pe concret, cu niște exemple mici, locurile de parcare, în două tipuri de instituții: private și de stat.
La privat rar vezi patronul, șeful, directorul sau ce o fi el parcând în buza intrării din magazin.
La buget, în fața instituției vezi locuri rezervate pentru „șefu”. Pentru dom director, pentru dom președinte, pentru dom ministru pentru oamenii care conduc acele instituții.
Ai un spațiu public, plătit de noi. Îl marchează “rezervat”. Dacă întrebi de ce, îți explică juridic de parcă ar fi locul lor de moștenire. Nu e.
Câteva exemple văzute de mine recent:
Baroul București are 10 locuri rezervate în fața clădirii unde funcționează în centrul vechi. Domeniu public, există un paznic responsabil cu gonit intrușii.
Piața Revoluției, „dărâmăm istorie, construim parcare”
Ministrul voia parcare pentru minister. Nici măcar nu se obosea să caute soluții.
Public = comod.
La privat, e invers: patronul parchează în spate. La stat, publicul să parcheze în alt județ.
Nu e despre parcare. E despre mentalitate.
Locul de parcare e doar simbolul locului în societate. La privat, trebuie să-l câștigi. La stat, e scris la regulament.
Poate nu urâm chiar fără motiv bugetarii. Poate doar ne enervează că unii dintre ei trăiesc ca și cum statul e al lor, iar noi suntem chiriași.
Și când vezi că-ți iau locul – de parcare, la rând, la serviciu – îți amintești că plătești pentru privilegiul lor. Și n-ai zis niciodată că e ok.
