Și de sub clopotul de cristal când ar trebui scoși copiii?

Au trecut doar 30 de ani de la generația care umbla cu cheia la gât, se ducea și venea singură de la școală, își încălzea singură mâncarea la aragaze fără inducție, uneori cu butelie, își făcea temele singură și, în general, se descurca autonomă cam de la 7 ani, uneori chiar și mai repede, la generația celor care nu vor mai ști nici să meargă pe jos mai mult de 20 de metri, cât fac acum de acasă la mașină și de la mașină la școală.

Nu sunt nici nostalgic, nici nu fac vreun laudatio acelor vremuri, doar că mi se pare la fel de greșită și abordarea parentingului modern, parenting de care încerc să stau cât de departe pot.

Parentingul modern este unul paradoxal. De ce paradoxal? Simplu.

Parentingul modern vorbește despre empatie, despre creștere și dezvoltare armonioasă, despre înțelegerea și acceptarea nevoilor, frustrărilor copilului și despre încurajarea acestuia să exploreze, să descopere, să învețe și să înțeleagă pe pielea lui care e treaba cu viața și cu procesele astea ale ei.

În același timp, însă, părinții moderni ( ăștia de generație cu mine, că îi văd la școală, îi văd în parc, îi văd la petreceri) fac tot ce le stă în putință să fie în control 120% asupra vieții și deciziilor copilului.

Cum? Simplu. For the greater good, iau tot felul de decizii în locul copiilor. Exact cum spunea și Vali ieri, aici, știm noi mai bine ce ar trebui să facă copilul.

Să NU se ude, că răcește.

Să NU mănânce iarna înghețată, că sunt studii care zic că imunitate și război mondial și gâlci.

Să NU alerge, că transpiră.

Să NU rămână singur acasă 15 minute, că cine știe.

Să NU aibă bani la el, că DACĂ devine ținta unor jefuitori.

Să NU se ducă după școală în parc, că cine știe ce va păți.

Să meargă și la înot și la balet și la actorie și la călărie și la engleză și la matematică și la astronomie, CĂ îi va prinde bine, CHIAR dacă nu-și dorește așa ceva.

Și lista de ce trebuie să NU, dar mai ales ce trebuie SĂ facă niște copii, în virtutea dezvoltării armonioase e lungă și o putem continua mult și bine.

Pe lângă asta, văd copii de clasa a7a, a 8a, pe care îi așteaptă părinții sau bunicii la școală, la terminarea orelor. Și e penibil pentru ei, părinții ăia nu înțeleg cu mintea lor de mileniali, că își compromit copiii și că îi transformă în victima clară de miștouri și bullying de la colegi.

Și mă întreb, în sinea și mintea mea, cât vor continua cu acest supra-control. Până la 18 ani? Până la 25? Până la 40?

Și nu se gândesc, de fapt, că proiectează o lume total neconformă cu realitatea în mintea copiilor și șocul va fi cu atât mai mare cu cât se vor confrunta cu realitatea când sunt mai bătrâni?

Cât este durata de viață a unui clopot de cristal sub care îți ții copilul?