Contemporani cu noi, alături de ce oamenii veșnic nemulțumiți, sunt și cei care se plâng continuu de job-ul pe care îl au.
Fie că sunt angajați la stat, la corporație, într-o firmă medie sau mică, sau chiar au propriul business, foarte mulți sunt legați de același discurs :” iar tre să mă duc la muncă”. Spus apăsat, cu greutate și cu profundă dezamagire.
Mă uit de cele mai multe ori contrariat când aud o chestie de genul ăsta sau o citesc pe undeva. Aleg să nu comentez sau să întreb direct „ de ce te mai duci, dacă nu îți place? de ce nu încerci să schimbi ceva?” pentru că știu deja răspunsul, care este „ și ce să fac?”
Una dintre cei mai mari adversari pe care îi avem este frica. Cu ea trebuie să negociem permanent în orice alegere o facem, fie ea profesională sau personală. Nu este ușor de invins, nici măcar de înfruntat, așa că de cele mai multe ori alegem să ne abținem, să strângem din dinți și să mergem mai departe, chinuit.
Eu încă lupt cu asta și, conștient fiind de aploarea sentimentului, încă am momente când simt că cedez, că îmi vine să-mi bag picioarele în tot și să merg cu valul, dar reușesc să mă calmez și să mă automotivez.
Sunt convins că nu sunt singurul care a observat ostilitatea asta împotriva „muncii” pe care o are generația noastră. Sunt convins că există studii care relevă câți dintre angajați sunt fericiți cu ceea ce fac și își fac datoria cu plăcere. Sunt convins că am putea găsi soluții, fie reglementate punctual de către angajator, fie general prin codul muncii sau legislație.
Trebuie să fim conștienți că, cu cât sunt mai mulți cei care intră în categoria „ aoleo, iar muncă”, cu atât mai puțin productivi suntem, iar lipsa unor măsuri pot avea efecte negative pe long term.
Momentul în care vom pleca dimineața de acasă nu la corvoadă, nu la chin sau stres și teroare ci la un loc mișto în care mergem cu drag, o să putem spune că suntem pe drumul cel bun.
Repet, nu sunt de specialitate psiholog sau antropolog, dar interacționez cu destui oameni din medii diverse și văd că rezonează la subiectul „muncă”.
work via dreamstime
2 comentarii Adaugă comentariu
Problema nu cred că e munca în sine, ci beșnica prăpastie dintre ceea ce am face cu sens, misiune și pasiune versus ceea ce alegem sau îi lăsăm pe alții să decidă că ar trebui să facem. Venim din zeci de generații de „nu-mi place, dar trebuie”, sistemul competitiv absurd nu învață pe nimeni că e mai bine să-ți testezi și să-ți urmezi vocația, ci „să te zbați” să fii o girafă într-un concurs de cățărat în copaci.
Eu cred ca sursa acestor imense frustrari la munca este lispa acuta de manageri adevarati, lideri buni. Ne alegem singuri profesia, dar ajunsi la angajator ne dam seama ca nu are legatura munca pentru care esti platit cu pasiunea ta, cu motivatia ta. Ritmul, stilul echipei, nu depinde de tine si asta iti cam strica cheful. Managerii in Romania sunt ca muncitorii in constructii: majoritatea o fac dupa ureche, se cred experti dar pot fi execrabili.
„People leave managers, not jobs” titra Forbes.
Eu as zice ca „People hate managers, not jobs/work”, ca sa se potriveasca mai bine cu ce ai scris tu.