Tot scriu și rescriu articolul ăsta cred că de mai bine de un an și tot nu reușesc să-i dau o formă finală, așa că îl public acum, așa cum e. E lung, zic de acum.
De când avem copilul am început să mă gândesc la viitor, ce facem și cum facem pentru copil, pentru dezvoltare și pentru a-i asigura niște părghii și șanse de reușită în viață.
Și am văzut diferențele dintre oameni, dintre posibilități, oportunități și copii.
Mă amuză dar mă și intrigă, în același timp, când aud temele corectitudinii politice, cu egalitate, drepturi egale, acces gratuit la educație și la servicii sanitare sau sociale. Cum toate funcționează perfect și cum toate se văd minunat de la nivelul bulei în care mă aflu și eu dar și al locuitorilor din orașele mari.
Am fost cum 2 ani la Negrești, în Vaslui, să ducem niște haine și chestii copiilor de care are grijă Magda Săvuică. Pentru cine nu o știe, este o minune de om care are grijă de niște suflete nevinovate, care au avut ghionionul să se nască în locul nepotrivit.
Deși nu e bine să faci comparații, nu ai cum să nu faci, în anumite contexte și circumstanțe. Mă gândeam la copiii ăia de acolo și făceam comparație cu kiddo, cu ce posibilități și oportunități are, în comparație cu ei. Cu ce acces la educație și la servicii medicale, ca să rezum la nevoi de bază. Nu mai spun nimic de acces la resurse, la informație, la entertainment chiar și de alimentație și nutriție. Poate că sprijin emoțional și mental au, măcar de la Magda știu sigur că primesc tot ce îi stă ei în putință să ofere.
Șansele egale din naștere dispar atunci când apar convulsiile și febra 39, sau când există o situație incertă a sănătății copilului și trebuie să aștepți salvarea câteva ore până ajunge la tine, pentru că nu ai cu ce te deplasa sau nu ai cu ce merge la o clinică privată pentru investigații sau control adecvat.
Șansele egale dispar atunci când un copil nu are bani de rechizite sau de cărți, în acest învățământ gratuit, și trebuie să meargă câțiva kilometri până la școală. Oricât de geniu ar fi un copil, în contextul satului românesc va avea toate argumentele să abandoneze și să meargă cu oile pe câmp sau cu ziua la muncă.
Algoritmul ăsta al șanselor egale se aplică nu doar la copiii săraci de la sate ci și la copiii normali de la orașe. Prin normali mă refer la copii din familii normale, care nu sunt milionari, care merg la job de la 9 la 6, gătesc acasă și fac cumpărăturile din piață. Familie în care ne regăsim și noi, și prietenii noștri, și cunoscuți sau vecini.
Kiddo nu va pleca niciodată cu șanse egale în fața copiilor unor oameni care își permit să îi țină la cea mai scumpă școală, să-i dea la echitație, pian, scrimă sau alte sporturi scumpe în fiecare săptămână și care merg în școli de vară la Oxford.
Dacă va fi vreodată nevoită să concureze cu ei, va trebui să muncească de două ori mai tare ca să reușească și să compenseze anumite diferențe.
Desigur, nu ne rămâne nouă, părinților, decât să fim alături de copil, să ne asigurăm că tot ce primește o sprijină și o ajută să se dezvolte calitativ și competitiv pentru viitor. Dacă nu putem câștiga lupta șanselor egale plătite cu bani, nu ne rămâne decât să facem tot posibilul să compensăm prin transmiterea altor livrabile: valori, principii, conduită, bună creștere, empatie, iubire, solidaritate, apropiere.
Nu zic că ceilalți nu le au, zic doar că astea ne sunt nouă la îndemână.
Ca să nu existe dubii, știam de la bun început ce presupune un copil și la ce ne înhămăm când am luat decizia asta. Nu se plânge nimeni, dimpotrivă, suntem mai mult decât fericiți cu ea lângă noi. Cu toate astea, trebuie să rămânem cu picioarele pe pământ și să fim conștienți că eforturile noastre trebuie să meargă înspre dezvoltarea ei.
Știu foarte bine ce spun mai sus, am trăit oarecum pe pielea mea șansele inegale. Am tras cât am putut de mult să recuperez din handicapul pe care l-am avut în fața mult mai bogatelor mele rude sau copiilor bogați din proximitățile copilăriei mele. Eu, un băiat sărac, fără mamă, crescut de un tată care lucra în fabrica de escavatoare de la Brăila și de o bunică pensionară.
Am mers pe drumul șanselor inegale încă din copilărie și am încercat să recuperez din handicap la fiecare pas. Ușor nu a fost, dar am avut parte de sprijinul ăla din familie, care a făcut de multe ori diferența.
Cu toate astea poate mi-ar fi prins mai bine alte experiențe, interacțiunea cu alte medii decât ale mele, accesul la alte resurse, mai complexe sau complete decât am avut. Nu mă plâng, dar nu pot să nu mă gândesc „what if”.
Șansele egale se opresc atunci când pornești antreprenoriatul dintr-o casă primită cadou de la părinți, sau chiar din casa părinților, fără presiunea chiriei sau a zilei de mâine. Șansele egale se opresc când primii clienți vin pe filiera părinților nu după 40 de întâlniri eșuate.
Poate e o chestie de noroc. poate e o chestie de soartă, poate este o chestie de conjunctură, dar nu este niciodată despre șanse egale. Nu acum, nu la noi.
Bineînțeles, nu dețin adevărul absolut și asta este o temă mult mai amplă de dezbatere.
La voi cum se vede? Există, cu adevărat șanse egale sau sunt doar un mit?
17 comentarii Adaugă comentariu
Șansele egale sunt mit, clar.
Chiar asta discutăm cu soțul meu zilele trecute, când înainte de o carantină impusă, am făcut niște cumpărături fără să ne uitam efectiv la prețuri, ca un răsfăț pentru ce avea să urmeze. Sunt medic dentist, sunt însărcinată în aproape 9 luni și am acum parte de un confort financiar la care au conlucrat o grămadă de factori, începând cu susținerea neîncetată a părinților mei (facultate grea și lungă, 6 ani fara posibilități reale de part-time job-uri pe parcurs, rezidențiat remunerat în 2014 cu 1200 Ron- și m-am simțit bogată când am luat primul salariu), ambiția și seriozitatea mea de a învăța susținut, răbdarea de a nu mă compara cu colegii de liceu care au ajuns mai repede in ierarhia socială, terminat facultăți mai scurte și mai permisive din punct de vedere al opțiunilor de angajare pe piata muncii, perseverență și alte lucruri. Câștig mai mult decât părinții mei- mama învățătoare, tata inginer, și tata urmează să se pensioneze in câteva luni.
Clar, mit.
Este un mit (cu putin adevar).
Este un cumul de foarte multi factori, mai conteaza sa fii la locul potrivit, la momentul potrivit, sa intalnesti oamenii potriviti sau situatiile potrivite. Adica, chiar daca muncesti dublu, oricat de bun esti, mai tre’ sa ai si un dram de noroc. Sa iti fie recunoscute si remunerate bine calitatile astea. Ca sunt multi oameni capabili, muritori de foame.
Intr-adevar, un om care provine dintr-o familie instarita, are sanse mai multe sa ajunga sus, dar daca nu e capabil, nici conexiunile nu-l mai ajuta.
Conteaza si firea omului. Unii sunt ambitiosi din nastere, altii se complac asa, altii nu stiu ca se poate si altfel si atunci cand afla, fac tot posibilul sa isi schimbe situatia.
Sanse egale ai doar in fata unuia cu acelasi traseu in viata ca tine. Puteti sa plecai amandoi din mizerie si unul sa ajunga sus, celalalt sa ramana acolo. Sau puteti sa veniti ambii din familii cu bani, unul sa ramana o beizadea care toaca banii, celalalt sa profite de avantaje si sa isi fructifice norocul.
Exista o vorba: „Daca te nasti sarac, nu e vina ta. Daca mori sarac, este vina ta”.
Intr-adevar, pe subiectul asta se poate dezbate la nesfarsit, pentru ca sunt atatea situatii pe care unii nu le primesc, altii le primesc dar nu profita de ele, altii le primesc si profita de ele si ajung sus, apoi sunt judecati ca au avut noroc dom’ne, samd.
Pana la urma, fiecare om are traseul lui in viata. Atat timp cat actiunile lui nu ne afecteaza pe noi in mod negativ, nu trebuie sa judecam pe nimeni, sau sa ne comparam cu el.
Important e sa ne folosim de ce avem noi si sa incercam sa fim cea mai buna versiune a noastra, nu sa fim mai buni/ mai bogati/ mai frumosi/ mai capabili ca Xulescu.
Citatul jupanesei e chintesenta vorbelor despre egalitatea de sanse pentru ca depinde de tine ce, cum si unde. Si saracia nu se rezuma doar la bani si proprietati.
Ocazional mai aud cate-un personaj ca scapa un “da’ ba, dar nu toti am avut sansa ta” si il intreb daca se refera la sansa de a munci de la 14 ani pt a te intretine, sansa de a te trezi in fiecare zi din studentie la 4 dimineata pentru a prinde metroul de 5.02 la Eroilor si a merge la munca la fabrica in zilele in care la facultate aveai cursuri sau laboratoare dupa ora 2 PM si de a finaliza ziua dupa 11 PM atunci can facultatea (la zi) iti cerea prezenta de la ora 8 am iar munca la fabrica era in schimbul 2. Iar munca la fabrica nu a fost un moft ci o necesitate pentru ca bursa nu imi ajungea sa ma intretin in Bucuresti.
Ai mei Juniori cresc intr-un mediu mai putin ostil dar extrem de competitiv si atata vreme cat sunt o versiune mai buna decat mine si doamna, misiunea noastra va putea fi considerata a fi un succes.
total de acord!
Nu exista egalitate de sanse, bineinteles.
Problema cu subiectul asta e ca toti vor incerca sa te convinga ca ei au muncit mai mult si lor le-a fost cel mai greu. Ca ei n au avut sansa altora, dar s-au ridicat numai prin efortul propriu. Si aici ai facut asta si tu si unii comentatori. Nu o spun cu rautate, sunt convins ca v’a fost greu, dar tuturor le e greu.
De fapt, majoritatea covarsitoare a celor din asa zisa bula a noastra a avut noroc in viata: ca s-au nascut sanatosi fizic, ca s-au nascut in Romania (da, Romania), ca au fost in locul potrivit la momentul potrivit desi erau sanse mai mici decat la loterie sa se intample asta, ca au intalnit persoana potrivita, ca au avut sanatatea mentala care le-a permis sa aiba obiective si sa faca lucruri si asa mai departe. Ah, ca tata a avut salariu de 2 ori mai mic decat tactu … irelevant in the grand scheme of things.
Asta cu batutul pe burta ca ce mult am muncit eu si ca a depins de mine … da, cand nu te nasti prin Somalia, sau orb, sau depresiv de mic lipsit de orice motivatie, sau prin cine stie ce sat din fundul lumii unde te bate tactu cand vine de la birt si asa mai departe.
Parerea mea este ca in viata conteaza 99% norocul. Poti sa faci destul de mult cu restul de 1%, dar la cate se pot intampla si cate variabile sunt, fara 99% noroc nu poti nici macar sa-ti dai vreo oportunitate oricat de al dracului ai fi.
Toate bune tuturor!
As spune doar că: Nimic nu e gratis in lumea asta.
Bun articol, stiu ce zici, cum e sa simti copil fiind ca te bati cu morile de vant in timp ce altora de varsta ta le vine totul de-a gata. Sincer fara ajutorul si sacrificiul familiei nu stiu daca ieseam la capat cu toate ca am tras de mine cat am putut. Acum incearca sa le explici asta si celor care tot ii dau inainte cu meritocratie si se lauda cu ce au mai muncit ei, uitand sa mentioneze relatiile unor membri de familie cu Securitatea sau cu politicul in general. Apoi te uiti prin CV-ul lor si vezi ce cariere fulminante au avut in no time. Numai genii ma jur.
Vorbeam odata cu un coleg si ii ziceam ca scolile private sunt mai mult o fita decat o necesitate. Imi zice : „bah poate asa o fi, dar in acelasi timp isi face alti prieteni din familii cu bani, nu toti genii sigur, dar daca pe al tau il duce capul si vrea sa isi deschida o afacere, are la cine sa apeleze, cine sa il ajute. Dar daca se invarte in cercuri de saraci, e mai greu.”
exact! exact! contextul, ala e important
Cum facem totusi sa le transmitem copiilor nostri intr-un mod constructiv existenta acestor situatii?
Ca sa fiu mai exact: desertul meu preferat pana la 7 ani era un amestec de lapte praf cu zahar sau cu nesquik/praf de ciocolata. Acum ei au in frigider/dulap tot ce le trece prin cap fara cel mai mic efort?
Imi doresc sa ii ofer copilului meu tot ce pot mai bun, de la timp petrecut impreuna, citind, jucandu-ne, la carti, haine, jucarii.
Cum ii transmit ca toate acestea totusi nu au aparut fara un efort in spate? Cum il fac sa constientizeze valoarea timpului, a muncii si a lucrurilor/banului?
Sansele sunt egale pe orizontala, nu pe verticala. Crescut ca si tine la Braila si prinzand si comunismul o bucatica, am vazut ca de fapt aia din jurul meu erau la fel ca si mine. Pozitia sociala venea de la o banana sau de la faptul ca aducea taica-sau unuia un portbagaj de pepeni si ne dadea si noua celorlalti. Asta pana cand am inceput sa invatam si iarasi sansele erau egale pe orizontala in I-IV. Din V-VIII sansele au inceput sa apara altfel, pentru ca ai mei tot la uzina lucrau si aveam maximul din ceea ce isi permiteau, dar parintii altora incepusera sa faca mici afaceri sau bijnita si uite asa am inceput sa invatam notiunea de statut. Mare chestie nu facea statutul pentru, vreua doar sa subliniez ca unii au avut sansa ca parintii lor sa inveteasca in ei si sa se vada asta. Altii au avut nesansa ca parintii lor sa investeasca gresit in ei. De aici am inceput sa mergem pe diferenta de sanse pentru ca a inceput sa tina si de noi. Unii au invatat si au ajuns unde trebuie, altii nu au invatat si au ajuns tot acolo, altii au invatat si apoi au facut cu totul altceva in viata(e si cazul meu), dar cam de atunci a inceput sa depinda si de noi.
In contextul social de mai sus, ne-am nascut cu sanse egale pe orizontala, fiecare in clasa lui sociala.
In contextul actual nu cred ca pot vorbi de egalitate de sanse fara sa fiu foarte ipocrit. Nu exista. Exista doar o loterie a parintilor: cat de mult sunt dispusi sa investeasca in copil (Si nu ma refer doar la bani, ci si la timp si educatie, si multe altele). Asta e loteria celor mici, depinde ce le pica.
nu degeaba ti se zicea Mentoru
Șansele nu au cum sa fie egale, atâta timp cât genetica își joaca loteria în fiecare din noi. Dar drepturile ar trebui sa fie
Șanse egale raportat la ce? Nu sa-l compari pe X, despre care spui ca are o afacere de succes începută in cămin in Grozăvești, cu Y, care a primit 100.000 de euro de la părinți și eventual prima clientela, iar acum conduce un restaurant de succes. Pt ca nu e normal și sănătos la cap sa compari mere cu pere.
Când spui șanse egale, trebuie sa te raportezi la un mediu cu aceeași factori. Pentru majoritate, copilul ăla plecat dintr-un sat uitat de lume, cu părinți alcoolici și frați mai mulți decât știe sa numere, care a plecat de-acasă la 14 ani, iar acum, la 30, are un o meserie, un serviciu stabil și o familie normala, nu reprezintă neaparat un succes. Dar este!!! E un succes in comparație cu miile (cu siguranța mai mult decât ordinul miilor) de copii cu situație socio-economică similară care au rămas in cercul vicios in care au crescut. El a reușit sa-și depășească cu mult condiția, statutul, sa nu repete greselile și comportamentul abuziv al părinților, etc. Asta e succesul – sa fii o versiune cât mai buna a ta, sa muncești pentru mai mult decât ai avut in copilărie, sa îți crești statutul social, etc.
Dacă te raportezi la succes in termeni de profit, cifra de afaceri și ce tari ai vizitat/ce joburi mișto ai avut, problema e a ta. Pentru ca succesul este altceva.
Șanse egale trebuie sa avem toți la educație (fără sa mergem km pe jos pana la școala și sa nu avem bani de rechizite), la sănătate, la servicii sociale. Rolul statului ar trebui sa fie acela de a asigura accesul la cele de mai sus și de a reduce disparitățile dintre clase, pentru a largi accesul oamenilor la resursele (măcar) de baza Pt dezvoltare.
Restul sunt povesti frumoase; ce spui tu in articol nu e despre egalitate, ci despre echitate.
Singura egalitate care există în societate e aia din Ferma animalelor lui Orwell. Unii sunt mai egali decât ceilalți.
În rest vorbim de eufemisme comuniste de doi lei la care doar ăia cu oarecare limitare intelectuală (indiferent câte facultăți au) pun botul.
În opinia mea, o egalitate cu care ne naștem este faptul că suntem cu toții datori cu o moarte. Lucru care poate fi și bun, dar și rău. E bun pentru că generează o oarecare presiune pozitivă (să te bucuri de ce ai și de zilele rămase). E rău pentru că face ca acest ecart despre care ai scris, să se extindă. Astfel, cei care nu se nasc într-un context ”cu toate de-a gata”, nu au timp să recupereze. Sau când recuperează, deja e prea târziu pentru ei. Dar măcar rămân cu satisfacția că s-au sacrificat pentru posteritate.
Evident că nici eu nu dețin adevărul absolut, însă cred că e mai ”sănătos” să te concentrezi pe ceea ce deja ai: sănătate, acoperiș deasupra capului, haine pe tine și mâncare în farfurie. Urmând ca abia apoi să te gândești la cum să recuperezi această inegalitate cu care te-ai născut.
O altă egalitate cu care ne naștem este capacitatea disponibilă de a ne bucura de ceea ce avem. Nu cred că are rost să mai menționez faptul că există oameni înstăriți mai puțin satisfăcuți decât cei modești. Aș avea curaj chiar să spun că oamenii înstăriți, având atâția termeni de comparație, atâtea tentații, atâta competiție imaginară pe social-media, atâta supra-saturație de lucruri fizice, sau concedii exotice, sunt predispuși la a fi mai nefericiți decât cei care trăiesc într-o ”bulă” a modestiei.
Ar fi interesant un viitor articol despre acest subiect…