Tot scriu și rescriu articolul ăsta cred că de mai bine de un an și tot nu reușesc să-i dau o formă finală, așa că îl public acum, așa cum e. E lung, zic de acum.

De când avem copilul am început să mă gândesc la viitor, ce facem și cum facem pentru copil, pentru dezvoltare și pentru a-i asigura niște părghii și șanse de reușită în viață.

Și am văzut diferențele dintre oameni, dintre posibilități, oportunități și copii.

Mă amuză dar mă și intrigă, în același timp, când aud temele corectitudinii politice, cu egalitate, drepturi egale, acces gratuit la educație și la servicii sanitare sau sociale. Cum toate funcționează perfect și cum toate se văd minunat de la nivelul bulei în care mă aflu și eu dar și al locuitorilor din orașele mari.

Am fost cum 2 ani la Negrești, în Vaslui, să ducem niște haine și chestii copiilor de care are grijă Magda Săvuică. Pentru cine nu o știe, este o minune de om care are grijă de niște suflete nevinovate, care au avut ghionionul să se nască în locul nepotrivit.

Deși nu e bine să faci comparații, nu ai cum să nu faci, în anumite contexte și circumstanțe. Mă gândeam la copiii ăia de acolo și făceam comparație cu kiddo, cu ce posibilități și oportunități are, în comparație cu ei. Cu ce acces la educație și la servicii medicale, ca să rezum la nevoi de bază. Nu mai spun nimic de acces la resurse, la informație, la entertainment chiar și de alimentație și nutriție. Poate că sprijin emoțional și mental au, măcar de la Magda știu sigur că primesc tot ce îi stă ei în putință să ofere.

Șansele egale din naștere dispar atunci când apar convulsiile și febra 39, sau când există o situație incertă a sănătății copilului și trebuie să aștepți salvarea câteva ore până ajunge la tine, pentru că nu ai cu ce te deplasa sau nu ai cu ce merge la o clinică privată pentru investigații sau control adecvat.

Șansele egale dispar atunci când un copil nu are bani de rechizite sau de cărți, în acest învățământ gratuit, și trebuie să meargă câțiva kilometri până la școală. Oricât de geniu ar fi un copil, în contextul satului românesc va avea toate argumentele să abandoneze și să meargă cu oile pe câmp sau cu ziua la muncă.

Algoritmul ăsta al șanselor egale se aplică nu doar la copiii săraci de la sate ci și la copiii normali de la orașe. Prin normali mă refer la copii din familii normale, care nu sunt milionari, care merg la job de la 9 la 6, gătesc acasă și fac cumpărăturile din piață. Familie în care ne regăsim și noi, și prietenii noștri, și cunoscuți sau vecini.

Kiddo nu va pleca niciodată cu șanse egale în fața copiilor unor oameni care își permit să îi țină la cea mai scumpă școală, să-i dea la echitație, pian, scrimă sau alte sporturi scumpe în fiecare săptămână și care merg în școli de vară la Oxford.

Dacă va fi vreodată nevoită să concureze cu ei, va trebui să muncească de două ori mai tare ca să reușească și să compenseze anumite diferențe.

Desigur, nu ne rămâne nouă, părinților, decât să fim alături de copil, să ne asigurăm că tot ce primește o sprijină și o ajută să se dezvolte calitativ și competitiv pentru viitor. Dacă nu putem câștiga lupta șanselor egale plătite cu bani, nu ne rămâne decât să facem tot posibilul să compensăm prin transmiterea altor livrabile: valori, principii, conduită, bună creștere, empatie, iubire, solidaritate, apropiere.

Nu zic că ceilalți nu le au, zic doar că astea ne sunt nouă la îndemână.

Ca să nu existe dubii, știam de la bun început ce presupune un copil și la ce ne înhămăm când am luat decizia asta. Nu se plânge nimeni, dimpotrivă, suntem mai mult decât fericiți cu ea lângă noi. Cu toate astea, trebuie să rămânem cu picioarele pe pământ și să fim conștienți că eforturile noastre trebuie să meargă înspre dezvoltarea ei.

Știu foarte bine ce spun mai sus, am trăit oarecum pe pielea mea șansele inegale. Am tras cât am putut de mult să recuperez din handicapul pe care l-am avut în fața mult mai bogatelor mele rude sau copiilor bogați din proximitățile copilăriei mele. Eu, un băiat sărac, fără mamă, crescut de un tată care lucra în fabrica de escavatoare de la Brăila și de o bunică pensionară.

Am mers pe drumul șanselor inegale încă din copilărie și am încercat să recuperez din handicap la fiecare pas. Ușor nu a fost, dar am avut parte de sprijinul ăla din familie, care a făcut de multe ori diferența.

Cu toate astea poate mi-ar fi prins mai bine alte experiențe, interacțiunea cu alte medii decât ale mele, accesul la alte resurse, mai complexe sau complete decât am avut. Nu mă plâng, dar nu pot să nu mă gândesc „what if”.

Șansele egale se opresc atunci când pornești antreprenoriatul dintr-o casă primită cadou de la părinți, sau chiar din casa părinților, fără presiunea chiriei sau a zilei de mâine. Șansele egale se opresc când primii clienți vin pe filiera părinților nu după 40 de întâlniri eșuate.

Poate e o chestie de noroc. poate e o chestie de soartă, poate este o chestie de conjunctură, dar nu este niciodată despre șanse egale. Nu acum, nu la noi.

Bineînțeles, nu dețin adevărul absolut și asta este o temă mult mai amplă de dezbatere.

La voi cum se vede? Există, cu adevărat șanse egale sau sunt doar un mit?