Am reușit să-mi pun destui prieteni în cap prin antipatia mea față de președintele în exercițiu, Klaus Iohannis.

L-am votat cu încredere în 2014, încă din turul 1, cu speranța că ne va călăuzi, dacă nu spre o Românie mai bună, măcar spre niște valori mai bune, mai europene, mai corecte, mai etice.

A reușit, încă din 2017, să dezamăgească la foc automat, nu doar prin cei 3 premieri PSD numiți fără să comenteze, nici prin promulgarea tuturor legilor, că n-avea ce face, ci prin atitudine.

Atitudinea de fugar și de laș. La demiterea Laurei Kovesi a trimis purtătoarea de cuvânt, fără cea mai mică urmă de demnitate și de bărbăție.

În 5 ani de mandat nu l-am văzut la nici o emisiune, nu am văzut nici un interviu, ne-a vorbit doar prin conferințe și pe facebook, de parcă am fi în 1984. Unidirecțional, nimic interactiv. A refuzat orice fel de contact cu lumea de afară, cu poporul, cu plebea.

În campania asta n-a existat. Nu a spus nimic, nu a vorbit cu nimeni, nu a ieșit la dezbatere, pur și simplu a ignorat cele 6 milioane de voturi din 2014.

Nu îmi doresc un nou Băsescu, îmi doresc un președinte care să mai stea și pe acasă, să mai vorbească și cu oamenii, să mai zică ceva, să arate că nu e acolo ca orice alt bugetar de la anaf, doar pentru salariu.

Ce tragere de inimă să am să îi acord votul, din nou, doar ca să nu iasă PSD?