Am fost ieri cu ceva treabă prin zona olteniei și am trecut și pe la casa bunicilor, care este nelocuită, într-un capăt pustiu de sat, din 2013. Tot satul e aproape depopulat, mai sunt câteva case locuite, care probabil vor avea aceeași soartă, peste câțiva ani, nu foarte mulți.

Și mă gândeam la toată munca alor mei, bunicilor, care au muncit toată viața lor, zi lumină, să aibă, să facă, să strângă, să adune, să nu-i râdă lumea, să tragă tare, la câmp, în curte, în casă.

Și cam asta s-a ales de toată munca lor, de-o viață. Taică-miu e departe, nu se va întoarce niciodată acolo, în cel mai rău caz va rămâne la Brăila, în cel mai bun, îl voi convinge să vină lângă noi, în București sau pe lângă.

Eu nu mă duc acolo, pentru că nu am ce face. Nu pot exploata casa nici turistic, nici pentru vacanță, mai ales pentru vacanță ar fi peste mână: satul e pustiu, faci 4 ore de condus de la București, nu ești aproape de Dunăre, de pădure, de munte, de nimic. E un sat în mijlocul pustiului.

De cumpărat nu o cumpără nimeni, nici nu se pune problema. Am dona-o, dar nu avem cui. Și, cel mai probabil, la un moment dat se va prăbuși. Cu tot cu sudoarea depusă de cei bătrâni ca să o ridice și să o întrețină.

Am mâncat ieri un măr din curte, ca să-mi aduc aminte de copilărie și cum mi se sterpezeau dinții muscând din merele alea verzi și acre oțet, dar care îmi plăceau la nebunie când eram copil.

Și probabil asta e soarta satului românesc, în majoritatea lui, exceptând satele care sunt lângă orașele mari, de unde se poate face naveta spre locurile care oferă joburi.

Mii de povești de viață închise în case care stau să se prăbușească, pentru că nimeni nu le mai deschide ușa.