Nu am o problemă cu cei care opinează despre orice subiect le trece prin cap, am o problemă mare în schimb cu cei care opinează despre copii, ei neavând copii. Au maxim un câine sau o pisică amețită.

Și îi auzi plini de pedanță cum spun că nu e așa complicat, au văzut și ei copii crescând, la vecini, la rude, la foști iubiți și e simplu.

Habar nu aveți despre ce vorbiți și ce presupune crescutul unui copil. Faptul că îl comparați cu creșterea unei potăi sau a unei pisici nu face decât să confirme habarnismul în care vă aflați.

Habar nu aveți ce înseamnă primele zile, alea în care trăiești cu spaimă de la o oră la alta, să nu pățească ceva copilul, să nu omori copilul, să nu-i rupi gâtul sau coloana, să nu se se întoarcă în somn și să se sufoce.

Habar nu aveți ce înseamnă frustrarea unui părinte al cărui copil urlă și se zbârcește de durerea de colici și nu ai ce face, efectiv, decât să stai acolo și să-l ții în brațe până se liniștește. Îți vine efectiv să îți pui ștreangul de gât.

Habar nu aveți cum e să fugi la 3 dimineață la urgență cu copilul cu febră 40. Sau după ce a vomitat de 6 ori în 10 minute. Și să fii neputincios și să simți cum se dilată timpul și nu mai ajungi odată la spital. Cam ca la coadă la starbucks, când se mișcă unul greu în față.

Habar nu aveți ce înseamnă durerile de dinți și măsele și cum, la fel ca la colici, nu poți interveni decât superficial și trebuie să vezi cum suferă copilul.

Habar nu aveți ce înseamnă puseele de creștere, regresiile de somn, salturile mentale sau tantrumurile pe care trebuie să le gestionezi ca un adult responsabil.

Habar nu aveți de emoțiile primei gângureli, primilor pași de-a bușilea, primilor pași în picioare sau primelor cuvinte. Cam ca atunci când învață câinele să facă aport sau să se ducă la locul lui, doar că un pic mai intens.

Habar nu aveți ce înseamnă bucuria sinceră a unui copil, primele prietenii, primele lucruri învățate sau bucuria cu care te întâmpină când vii acasă și îți sare de gât.

Habar nu aveți cât de mult înseamnă intratul în colectivitate, mersul la grădiniță, procesul de learning by doing văzând la alții de vârsta lor.

Habar nu aveți ce emoții te încearcă când vine un gâlmoc la tine și îți zice să iei loc, pentru că azi vei învăța despre dinozauri.

Habar nu aveți ce sentimente se răscolesc în tine când îți spune copilul cel mai sincer „tati, te iubesc”

Dar aveți opinii. Vă pricepeți, e ușor, e floare la ureche. Și dacă nu ne convin chestii, sau ne plângem apare câte unul care zice să-l dăm spre adopție, că așa zice el că e bine. E ușor, pe cuvânt, am văzut pe netflix. Și ne-am uitat toți la The Nanny când eram copii, ce dracu.

E perfect ok să vorbiți în public despre parenting, despre copii, despre cum să crești copii frumos, despre cât de ușor e.

E ca și cum m-aș apuca eu să țin seminarii despre sindromul premenstrual și durerile aferente, doar pentru că am împărțit aceeași cameră cu niște gagici, de-a lungul vieții.

Habarnism în toată puterea cuvântului.