Deja aproape două luni de când stăm acasă, cu mici excepții, cu copilul 24/7.
Spun mici excepții pentru că am mai scos copilul afară la aer când coboram cu urecheatul pentru cele necesare. Dar una peste alta, stăm cam tot timpul cu copilul acasă.
Cu bune și cu rele. Cu plictiseală și accese de supărare, cu veselie și cu ea țopăind în capul nostru exact când aveam ceva foarte important de făcut, perioada asta a fost un bun prilej pentru a observa mai bine cum s-a transformat copilul și o dată cu el, relația noastră cu el.
Mă bucură faptul că este relaxată să ne strige prin casă Andrei și Mariana, mi se pare că este un semn de prietenie, de relație deschisă și fără vreo ierharhizare instituțională. Și, la fel de bine, strigă mami și tati după noi prin casă, depinde cum se simte ea confortabil să ne spună în momentul ăla.
Suntem prieteni, noi, părinții trebuie să fim departamentul ei de suport, am mai spus, și trebuie să ne asigurăm ca are toate resursele ca să se dezvolte și să-și definească persoana.
A sosit momentul în care să nu o mai spele tati, se spală singură sau cu ajutorul lui mami, dar e destul de mare încât să se descurce singură. Sunt locuri unde trebuie să pună doar ea mâna, nici tati, nici bunicii, nici nimeni altcineva nu are voie, doar mami, dacă consideră ea necesar.
La fel cum nu ne-am pupat niciodată copilul pe gură, așa vrem să o învățăm că zonele intime sunt zone unde nu are nimeni ce căuta. Și da, a ajuns destul de mare încât să înțeleagă și să acționeze în consecință.
Complicat a fost cu discuția despre tehnologie: avem stabilit un program zilnic de televizor/tabletă, jumătate de oră la prânz și jumătate de oră seara. Cu excepții mai mici sau mai mari, depinde de context.
Cea mai grea parte, la această pandemie și la lucratul de acasă, este să-i explici copilului că nu are voie la tehnologie prea mult în timp ce noi stăm cu capul în laptop de dimineață până seara.
Dar e copil bun și înțelege. Am compensat cu activități fizice, are o mică grădină a ei, cu gladiole și căpșuni pe care și le-a plantat singură în ghivece, are activități date de educatoarele de la grădiniță pe care trebuie să le facă zilnic, încă ne descurcăm.
Încercăm să o tratăm ca pe un om normal, adult, cu care discutăm de la egal la egal, nu o ignorăm, nu îi spunem „ești copil, știm noi mai bine”, dar mă sperie totuși viteza cu care crește și cât de rapid trece de la bebelușa aia mică și drăguță la copil mare, independent și autonom.
1 comentariu Adaugă comentariu
daaaaaaaaa…. într-adevăr, asa e , cresc prea prea prea repede. E și bine dar și rău.. nu știu ce sa zic !!! aaa.. bașca sunt și prea deștepți, inteligenți, iuți la minte și altele asemenea… ce învață copii azi imediat, pe timpu meu se învață în zile …. îmi vine sai bat când ii vad asa deștepți și iuți