Fiică-mea a făcut o pasiune pentru colecția Lego Friends. Nu are nici o legătură cu acel serial, este despre ceva fete care fac ceva într-un oraș. E și serial pe HBOGO, dacă sunteți curioși.

Și, de o perioadă încoace, tot visează la nu știu ce piesă din colecție, care era vreo 400 de lei. Mai are vreo 4 piese din colecție, nu ținem copilul maltratat ca pe bulldog, dar totuși, vrea ea piesa aia anume.

I-am explicat că nu avem bani, trebuie să stăm să treacă Paștele, să vedem ce mai adună de la bunici, ce are la pușculiță și, dacă se strâng, își poate cumpăra.
Aparent a înțeles, aseară înainte de somn făcea planuri despre cum să îi dea bunicii bani de iepuraș.

De ce fac asta și nu îi cumpăr chestiile la prima strigare?

Pentru că cel mai bine înveți economia pe pielea ta și prin dezamăgirea pe care ți-o aduce refuzul de a ți se face poftele. În clasa a 10a îmi doream foarte tare o bicicletă, cursieră. Un CILO albastru, superb. Costa 4 milioane jumate. Mă duc la taică-miu și îi zic că am găsit bicicleta, vreau să o iau, dacă îmi dă bani.

A întrebat cât costă, i-am zis 4 milioane jumate. Mi-a zis că 3 milioane îi am de la el, de restul să mă descurc, că nu are de unde să-mi dea mai mult.

Cine și-a vândut telefonul, a făcut cumpărături la mătuși, vecini și a încărcat saci cu furaje? Eu.

Mi-am plăcut bicicleta aia? oh, da!

Mă gândesc uneori prea mult până iau un lucru? oh, da!

Morala fiind că nu întotdeauna cărțile ajută la educație, experiența pe pielea proprie poate cimenta destul de bine informațiile pe care le transmit cărțile sau cursurile.

Asta ca un sfat din mijlocul bătăliei pentru părinții care vin din spate și cred că toate răspunsurile și rețele de crescut copii responsabili se găsesc în cărți