Chestii care trec fără să ne dăm seama când

Ca să dau și un pic de curaj celor care sunt părinți de curând și li se pare că e totul foarte greu și că perioadele complicate nu vor trece niciodată, las aici o listă de situații pline de îngrijorare sau spaime care nu credeam că vor trece și despre care acum nu știu când și cum s-au dus:

1. colicii – cel mai frustrant sentiment de neputință, când nu ai ce face, nu poți lua durerea copilului
2. somnul – oare vom ajunge vreodată să doarmă o noapte întreagă, fără să ne trezim din 3 în 3 ore, pentru apă, mâncare, scutec? Nu vreți să știți câte absențe are la grădiniță pe motiv de dormit prea mult ( cu larga noastră complicitate, bineințeles, că suntem de părere că are timp destul de trezit cu noaptea în cap la școală)
3. puseele – din puseul de 3 luni nu am crezut ca ieșim vreodată, cele două săptămâni au părut cam 10 ani de lagăr siberian, efectiv nu știam ce să mai facem. Și acum pare că n-a existat vreodată.
4. mersul – nu merge copilul, oare e bine? Ce ne facem daca are vreo problemă? Până s-a ridicat, a făcut primii pași și după aia nu o mai prindeam
5. vorbitul – nu vorbește, deși are peste 2 ani. Să mergem la logoped, ce să facem? Acum vorbește de te amețește, are momente în care turuie încât nu o pot urmări
6. scutecul – vom scăpa vreodată de scutece? Cât timp o să mai facă noaptea în pat? Oare ne-am grăbit cu scosul scutecului, brusc, total?
7. mâncatul – oare vom ajunge vreodată să vedem copilul ăsta mâncând singur, fără să facă prăpăd în jurul ei? Acum se descurcă mai mult decât onorabil cu vânatul mâncării prin casă, dacă îi este foame

Astea sunt niște chestii la prima mână, care mi-au venit acum în minte, gândindu-mă la situațiile de care se plâng prietenii sau cunoscuții mei cu copii mici.
Trec toate și apar probleme mai nasoale, de exemplu că începe școala și că deja mi se pare că a crescut prea repede și devine autonomă și independentă cu o viteză pe care nu o anticipam.

Așa că curaj, că nu moare nimeni dintr-atât. E greu până pe la 2 ani jumate. Vă trebuie doar un pic de curaj. Și de implicare, pentru tătici, să nu arunci copilul la mă-sa în brațe la primul plânset.