Parc. Aproape toamnă. Un copil se dă în leagăn de mama focului, are câteva minute bune de când e acolo. Vine un alt copil care vrea să se dea și el în leagăn. Primul copil zice că nu. Celălalt copil începe să plângă, că vrea și el în leagăn. Primul copil zice că nu și se dă nepăsător în leagăn.

Părinte primul copil se uită nepăsător, nu pare să-i pese, nu are nici o reacție.

Părinte copil nr 2 încearcă să calmeze copil și să-i mute interesul către altă jucărie din parc, deși parcul este un bun public, comun, oferit de municipalitate către comunitate și cu acces liber pentru toți membrii comunității.

Este datoria părinților să educe copilul și să-i explice că lucrurile din parc se împart cu ceilalți copii, timpul se negociază între copii ( mai stau 2 minute și apoi te las) și, în general, trăitul în colectivitate, societate, e bazat pe negociere, respect, empatie, ajutor.

Faptul că tu, părinte, asiști nepăsător la o situație descrisa mai sus fără să intervii și să explici copilului tău că în leagănul ăla trebuie să se dea și alți copii, că nu l-ai adus de acasă, nu face decât să te recomande pentru lipsa celor 7 ani de acasă și să ne confirme că mitocănia se transmite din generație în generație. Și că mai târziu vei avea de-a face cu un copil care va fi bully, egoist și sadic pur și simplu gratuit.

Nu a fost cazul meu, kiddo era interesată să caute ghinde pe jos în loc de leagăne, dar faza e reală, se întâmplă.

Înțeleg că trebuie să lăsăm copiii să-și negocieze conflictele, să fie liberi pe decizie, dar atunci când se depășește terenul de joacă ( sau regulile jocului), trebuie să intervenim ca să-i calibrăm.