Pentru că am o perioadă aglomerată, săptămâna trecută fetele au rămas la bunici, în vacanță, până sâmbătă. Așadar, am fost acasă singur și cu potaia bătrână, pe care nu-l simți toată ziua în casă.

Revenind, o săptămână de stat singur în casă, cu excepția zilei de miercuri, când a venit un prieten la mine să vedem meciul și să bem niște beri, că na, o dată bate Chelsea pe Real.

Deși am muncit de dimineață până seara, apoi am ieșit ba cu treabă, ba la sală, a fost groaznică senzația de casă goală, pustie. Dincolo de dorul de copil și nevastă, mi-am dat seama cât de mult am nevoie de interacțiune socială, de vorbit, de râs, de glumit, de făcut planuri și stabilit sarcinile pentru a doua zi.

Doar o săptămână singur, nimic mai mult și simțeam că deja casa e prea mare, nu am avut chef nici de jucat pe PS, nici de uitat la televizor, de mai nimic. Aproape că nu m-am ridicat de pe scaunul de birou, începusem să aud sunete ciudate, să mi se pară tot felul de chestii pe scară, situație foarte ciudată pentru mine, care dormeam în tinerețe cu ușa descuiată la casă.

Nu vreau să știu ce a fost pentru oamenii care stau singuri și au avut de înfruntat lockdown, pandemie, restricții, stare de alertă. Și dacă sunt și un pic de ipohondri, cu atât mai greu trebuie să fi fost. Foarte complicat să nu pici în depresie, cel puțin eu nu aș rezista, foarte sincer, fără să o iau razna. M-am convins acum.

Urâtă e singurătatea. Dacă până acum cel mai tare mă temeam de moarte, acum mă tem de singurătate.

Trebuie să am grijă cum mă port cu copilul, ca la bătrânețe să nu mă abandoneze undeva.