Urmăresc lume. Multă. Am vreo 5000 de prieteni pe facebook, urmăresc 892 de oameni pe instagram și vreo 300 pe twitter. Pe youtube nu sunt foarte prezent, în afară de Mariciu nu prea urmăresc pe nimeni. Nu mă prinde tipul de content tip vlog, nu am răbdare, nu pot sta blocat pe youtube mai mult de 3 minute. Mai degreabă podcast, pentru că îl poți consuma la volan, la alergat, în pat, oriunde.

Din multa lume pe care o urmăresc de ani de zile ( doar blogul ăsta are 10 ani) am observat câteva chestii despre oamenii care produc conținut. Și care trăiesc din asta, respectiv depind de trafic, reach și engagement: depind de senzațional, de extraordinar, de cât mai excentric, de show off and stand out.

De asta avem tot felul de tâmpiței care din când în când apar pe net cu tot felul de clipuri care crează controversă și mută atenția asupra lor: ling cactuși, instigă la viol, încalcă legea și ies din casă în stare de urgență, promovează teorii ale conspirației sau se ceartă cu vedete consacrate.

Pentru că din asta trăiesc ei, atât psihic cât și material. Asta le aduce oameni, aduce discuție, produce engagement. Sunt scoși în față. Gamification! Cu cât mai tâmpită reacția, cu atât mai mare reward-ul. Push the limits, unlock next level.

Altfel, dacă nu ar face tâmpenii pe net, s-ar zbate în mediocritate, ei nefiind buni la vreun domeniu aplicat, de obicei au mari carențe de limbă română, nu ar avea nimic cu care să compenseze.

Dar nu e doar despre vloggeri sau youtuberi, e despre toată lumea. Bloggeri, podcasteri, chiar și utilizatori simpli. Ai luat 10 likes la o poză, data viitoare o faci mai bună sperând să aduni 11 sau 12 sau 15. Diferența e linia unde decizi să te oprești din creștere.

Dacă am stabilit cum stă treaba cu gamification, acum să vorbim despre yang-ul online-ului, adică cei care suferă de FOMO. Groupies, fani, comunitate, adepți, followers. Cei care își crează modele din ce văd pe internet.

Și duc mai departe vorba, propovăduiesc prostia, încurajează derapajele „foarte tari, frățicăăăă”. Încearcă să copieze același stil de viață, își doresc adidași de 800 de euro, telefoane de 2000 de euro, mașini de 90.000 de para, pentru că vor și ei să fie mici zei.

Să fie ei văzuți, chiar dacă pe ei nu-i răsplătește nimeni cu bani pentru asta. Nici agențiile, nici brandurile. Poate doar părinții, după posibilități.

Așa funcționează, așa a fost mereu. Până vor apărea noi canale care să ia fața acestora care sunt acum pe val, vom asista la acest joc stupid de-a celebritatea. Și specimene d-astea vor exista și o vor duce bine până când cineva nu se va decide să pună punct. În rest, vom clefeti mult și bine și degeaba despre branduri, moralitate, influenceri, educație, valori și alți termeni pretențioși folosiți prin corporații.

Social media gives legions of idiots the right to speak when they once only spoke at a bar after a glass of wine, without harming the community … but now they have the same right to speak as a Nobel Prize winner. It’s the invasion of the idiots – Umberto Eco