Televiziunea a murit. Nu brusc, dar sigur.

Încă mai plătesc abonament la cablu. Deși, sincer, nu mai știu de ce.

Televizorul din sufragerie s-a transformat într-un ecran pe care rulează YouTube, Netflix și, ocazional, Spotify. Cel din dormitor mai prinde câte un meci, din an în Paști.

Posturile de știri? Au ajuns niște fundaluri zgomotoase, în care realitatea e împachetată în panică, urgență și aceleași fețe obosite care dezbat totul și nimic.

Și nu sunt singurul. Tot mai mulți din generația mea – și nu doar tineri – își mută complet consumul de conținut din offline în online. Nu mai e vorba doar despre filme sau seriale. Ci despre știri, investigații, opinii și dezbatere publică.

Când presa tradițională a obosit, online-ul a început să conteze

Ce înseamnă presă bună, azi? Pentru mine, înseamnă să urmăresc un episod de la Recorder, să ascult o dezbatere aprinsă de la Judecata de Acum, între Stoicescu si Vanghele sau, da, chiar să dau play la Starea Nației, deși nu sunt fanul lui Dragoș Pătraru. Dar mă uit. Pentru că face treabă, are o echipă și un stil coerent, chiar dacă nu-mi place omul deloc.

Așa ar trebui să funcționeze presa: să alegi ce consumi, nu pe cine simpatizezi.

Toate cele trei de mai sus sunt locuri unde plătesc participarea, cum ar veni. Fie pe patreon, fie direct în Youtube sau prin redirecționarea formularului 230 (parcă așa îi zice)

Posturile clasice de știri au devenit dependente de politica de platou

În același timp, televiziunile de știri – cele care odinioară dictau agenda publică – s-au transformat în coruri de confirmare pentru partide. PSD și PNL mai există în aceste platouri, dar nu mai există în interesul meu ca cetățean. Sunt doar zgomot de fundal pentru o lume care se sfărâmă încet, dar sigur, sub greutatea propriei irelevanțe.

Când partidele tradiționale vor dispărea, își vor lua cu ele și presa pe care au hrănit-o. Asta nu e o predicție radicală. E un proces deja vizibil.

Poate ce deranjează mulți la jurnalismul independent e că nu vine mură-n gură. Nu urlă titluri pe burtieră, nu-ți servește „dușmanul de serviciu” ca să știi pe cine să urăști azi. Trebuie să cauți, să alegi, să te abonezi, poate chiar să contribui financiar. Dar recompensa e pe măsură: acces la conținut real, curat, muncit.

Eu mi-am făcut abonamente la ce consider valoros. Prefer să dau 10-20 de lei lunar pentru conținut onest, decât să susțin – indirect, prin cablu – structuri care nu-mi mai spun nimic.

Plot twist: Presa clasică nu e doar în criză. E în colaps.

Ce am observat în ultimii ani e că nu mai există un „prime time” național. Fiecare are propriul program, propriile surse, propriile rutine media. Ești ce citești, ce urmărești, ce distribui. Nu mai avem un canal principal, ci mii de canale personale.

Dacă televiziunile clasice nu-și regândesc radical modelul, vor deveni irelevante înainte să falimenteze.

Nu pentru că nu mai avem nevoie de știri, ci pentru că ne-am mutat, pur și simplu, în altă parte.

Cablul e încă acolo, dar probabil doar din comoditate.

În realitate, consum media în 2025 înseamnă libertate, nu grile fixe. Adevărul e că, de mult timp, nu mai privesc televizorul. Privesc prin el, spre o lume în care publicul e mai atent, mai pretențios și, poate, mai exigent. Și exact asta are nevoie presa de azi.