Se fac, cred, 10 ani de când am pășit prima dată pe Arcul de Triumf, la un meci de rugby. Cu emoții, neștiind pe nimeni, aproape, neștiind cum să mă comport pe un stadion de rugby. Știam doar regulile jocului, dar nu asistasem niciodată la un meci live.

10 ani mai târziu fac parte dintr-un grup extraordinar de oameni, care se numește Club 16 – Horia Ungur, am legat prietenii, mi-am cultivat și îmbunătățit cunoștințele despre jocul de rugby și, nu în ultimul rând, am găsit de foarte multe ori un refugiu din calea chestiilor cotidiene pe stadion. Pe Arc, unde ne vedeam cu băieții, la o bere și la un strigăt de luptă: „Stejaaaariiii”

Acum, zvonurile și presiunea pusă de fostul ministru al sportului ar da stadionul de la Cașin spre utilitate fotbalistică, ceea ce ar fi contrar inclusiv a scopului inițial, din proiect: un stadion de rugby, pentru rugby-ul românesc.

Rugby-ul are nevoie de un templu, de un vector de imagine, de un loc de care să aparțină, ca să nu își piardă identitatea de tot și să dispară, așa cum s-a întâmplat în multe orașe.

Fotbalul are suficiente arene unde să își poată disputa partidele. Arena Națională este gândită special pentru fotbal, dimensiunile terenului fiind prea mici pentru disputarea unei partide de rugby.

Dar, dacă sportul nu este o prioritate, statul alege să nu facă nimic pentru sportul românesc, nu doar pentru rugby, atunci măcar să nu încurce.

Nu o spun doar eu, o spun mii de alți simpatizanți ai acestui sport minunat.

Aceasta este mica mea contribuție la campania #arculecasarugbyului