Am fost ieri în Parcul Ioanid cu copchilul, să vedem Gaia, instalația cu planeta Pământ luminată, care este absolut superbă. O găsiți până pe 19 decembrie, mergeți repede să o vizitați.
Pentru că am ajuns pe lumină, am zis să stăm până se întunecă, să vedem și cum arată cu lumina aprinsă, așa că am mers la locul de joacă. Leagăne, balansoare, chestii de spațiu de joacă.
Multă lume cu copii, mulți copii, aglomerație ca la urs. Nu știu dacă e mereu așa în Ioanid, dar era super plin parcul.
Și în parcul ăla super plin erau niște copii care zbierau ca din gură de șarpe, zbierete și urlete ca la animalele sălbatice, cu părinții lângă ei, părinți care nici măcar o dată nu le-au zis să înceteze cu zbieratul sau să vorbească mai încet.
Se uitau la copii ca la tablourile din muzeu și nu interveneau, nu ziceau nimic. Nu conta că mai erau alți oameni, alți copii care nu zbierau, nu. Să se simtă copii bine.
Înțeleg stilul de parenting relaxat și neintruziv, să lași copilul să exploreze și să descopere singur, dar nu pot înțelege lipsa de educare și explicare a normelor de conviețuire în societate și că libertatea lui se oprește în momentul în care este afectată libertatea celorlalți.
Și nu doar în locurile de joacă se întâmplă asta. Și la restaurante întâlnim cazuri similare și la teatru și la film sau în alte ocazii unde normal ar fi să păstrăm liniștea sau măcar să nu zbierăm.
Asta se învață și se educă acasă, dacă îi explici copilului de când e mic că trebuie să respectăm lumea din jurul nostru și normele de conduită socială, pentru că altfel am trăi în jungă, nu în orașe sau comunități.
Și nu, nu există scuze pentru copiii care zbiară mereu, cât pot de tare. Există doar indolența și nepăsarea părinților care nu știu să le spună să se oprească și că nu e normal să zbieri până răgușești.
Photo by Jason Rosewell on Unsplash
3 comentarii Adaugă comentariu
Este o linie foarte fina intre „lasa copilul sa isi exploreze universul, sa se descopere, etc” si proasta crestere, miserupism de toti cei din jur.
Majoritatea parintilor nu reusesc sa inteleaga chestii evidente, daramite astfel de lucruri, de mare finete.
Drept urmare…
Acum vreo 27-28 ani venise la matusa mea( casele noastre erau una lângă alta) nepotica ei de vreo 5 ani și a început să țipe, noi am fugit repede sa vedem poate s-a accidentat, mătușa era afară lângă nepotica și o întreabă: gata? Te-ai răcorit? Fetița admite ca da, mătușa ne face semn ca totul este în regulă și că ne va povesti mai târziu. Nepotica locuia la casă dar intr-o zonă de blocuri ( nu a apucat Ceaușescu sa dărâme toate casele din zona respectivă) și mama fetiței ( verișoara) i-a interzis copilului sa țipe pentru ca o aud cei din blocurile alăturate curții lor, când a ajuns la bunici fetița a întrebat: bunica pot sa țip? Bunica evident ca a lăsat-o, la noi se zice: urli ca-n codru ( noi chiar avem padurea foarte aproape gen 100 m pana la pădure)
Mai acu’ o lună mă duc prin Dedeman să iau un dulap pentru baie. Stînd așa în dilemă, pe care să-l cumpăr, vine o arătare mică și blondă urlînd ca toate cele printre rafturi. Cînd a trecut prin dreptul meu îi spun încet să tacă, acum nefiind în pădure, deoarece nu mă înțelegeam cu angajatul magazinului. Și unde nu apare de după colț un dîrlău tatuat și geluit (cu urechile cam ciufulite, probabil de la lupte libere), că de ce-i stresez progenitura. Mai-mai că mi-ar fi dat și peste ochi la ce ton folosea, dar sînt ceva mai ‘năltuț și nu chiar firav. Nevastă-sa îl tot trăgea de mînecă, una mică și blondă. În fine, după ceva discuții a plecat mai departe, cu urlătoarea încă activă după el, speriind magazinul cu urlete. Viitorul țării.