M-am implicat în multe acțiuni de strângere de fonduri pentru cunoscuți, pentru copii bolnavi, pentru diverse cauze. Unele au reușit, altele nu, unele m-au afectat sau mi-au rămas în cap, am zis că e important e să trec mai departe și să-mi văd de drum.

În cazuri d-astea complicate, te implici, ajuți, dar ai un moment în care zici: mulțumesc divinității, oricare ar fi ea, că nu mi s-a întâmplat mie sau apropiaților mei.

Doar că, de obicei, veștile proaste vin când nu te aștepți. Și într-o după-amiază de joi primesc un mesaj pe whatsapp: băi, e grav, trebuie operat urgent, se poate întâmpla ceva nasol în orice moment!

Era vară-mea, mama lui Andu, nepotul meu de 10 ani, pe care îl știu de la 1 săptămână și care a crescut cumva și sub ochii mei. Știam că are ceva probleme cu un chist pe creier, dar că plecaseră în Germania la un control uzual, să afle o părere și de acolo, după ce fuseseră la investigații în București și Cluj.

Nu cred că ați experimentat transpirație rece, am făcut tot posibilul toți, să mai strângem aproximativ 10.000 de euro, chiar eforturi uriașe, având în vedere că era deja joi și luni avea nevoie de toți cei 52.000 de euro necesari operației, pe lângă bani pentru cazarea mamei, masă, trăit pe acolo.

Aici vă mulțumesc tuturor celor care ați ajutat. S-a văzut puterea comunității, puterea fiecărui leu, fiecărui euro donat!

A venit ziua de luni, operația. Anunțată pentru ora 10:00 dimineață, cu estimare de 4-5 ore.

A durat 11 ore. Timp în care am stat doar pe whatsapp încercând să le calmez pe mamă și pe sora ei, care era acolo, cu ea, să aibă grijă să nu leșine sau ceva. 11 ore în care circulă prin capul tău un miliard de scenarii, mai bune, mai rele, stresul se acumulează și nu știi ce să faci să muți gândul de acolo.

A ieșit.

„e la terapie intensivă, e ok, vorbește, a băut apă, cântă!”

mi-a scris vară-mea pe whatsapp, noaptea, târziu.

Au urmat câteva zile de monitorizare. A început să își revină complet, deja face talente la mâncare, vrea afară, s-a plictisit, dar trebuie să aștepte să îi scoată firele.

Am poze cu el în toate etapele, unele le-am ținut pentru mine, super scary să vezi cât de mare e operația aia.

Am vorbit cu el pe video, pe whatsapp, kiddo a luat telefonul, l-a dus în camera ei, i-a arătat dinozaurii, jucăriile, au râs, s-au distrat. E bine!

Am vorbit cu el cam la două zile, m-am asigurat cât am putut că îi ridic moralul și că abia îl așteptăm acasă.

I-au scos firele, au făcut ultimele investigații, e bine. Ne-am liniștit după cea mai fucked up perioadă din viața mea, în care simți că ești legat de mâini și de picioare.

Vine mâine acasă. Abia aștept să-l văd.

V-a transmis și un mesaj.

Ca final: căutați să faceți asigurări copiilor, știu că există și unele pentru intervenții complicate care acoperă chiar și țări non-EU. O să mă interesez și o să vi le spun pe toate aici.

E cumplit de nasol cum se simte când dă moartea târcoale ( și nu sunt deloc cinic, între scenariile alea de mai sus a fost inclusiv ăsta) și tu nu să nu poți face foarte multe.

Mai ales când e vorba de un copil, nevinovat, care nu înțelege de ce el.