Am văzut că s-a dus și Bolojan să se tragă în poză cu fetele de la Dăruiește Viață, că e la modă, s-au rezolvat toate de pe ordinea de zi și nu bifase și prezența în lumea ONG.
Nu-i nimeni care să nege impactul imens al organizației „Dăruiește Viață”.
Spitalul construit din donații este o dovadă că acolo unde statul e absent, societatea civilă poate clădi – la propriu – speranță. Dar fix aici începe problema: ne-am obișnuit cu ideea că e de ajuns să avem un singur erou civic, o singură poveste de succes, în spatele căreia se aliniază toți – de la președinte, la miniștri și primari.
Este comod. Este mediatic. Este sigur. Niciun politician nu riscă nimic când sprijină o organizație deja validată de opinia publică. Dar România nu se termină la „Dăruiește Viață”. Iar nevoile ei nu se rezumă la un singur spital – oricât de necesar ar fi.
Sunt zeci, sute de ONG-uri care muncesc zi de zi în zone greu de atins: sărăcie extremă, educație în comunități marginalizate, violență domestică, protecția copiilor abandonați, drepturile persoanelor cu dizabilități, mediu, sănătate mintală. Fără PR, fără lumina reflectoarelor, fără vizite prezidențiale. Și fără like-uri de la demnitari.
Când a fost ultima dată când un politician important a recomandat public o organizație mică, dar vitală?
Când și-a asumat vreun lider să pună pe agenda publică o cauză ignorată? Prea des, statul alege să aplaude ce merge deja – dar uită că adevărata responsabilitate este să ridice și ce zace în umbră.
E ușor să te alături unei povești de succes. E mai greu – dar infinit mai important – să fii alături de o cauză care încă nu are voce.
Statul român are nu doar datoria de a sprijini societatea civilă, ci și de a-i diversifica susținerea. Nu cu aplauze, ci cu sprijin real: vizibilitate, fonduri, parteneriate, politici publice.
„Dăruiește Viață” nu trebuie să rămână excepția care confirmă regula. Trebuie să devină începutul unei normalități în care și alte organizații – la fel de serioase, la fel de dedicate – primesc recunoaștere, nu doar din partea cetățenilor, ci și a celor care ne conduc.
Pentru că dacă statul se limitează la un singur exemplu, nu e sprijin. E marketing. Și e PR care miroase a bodegă ieftină de cartier.
