Vin după o mini vacanță petrecută tradițional în familie ( adică am dormit cu kiddo de am spart, nici înviere, nici bere seara, nimic, doar somn ca porcii) unde, pe timpul zilei ne-am mai întalnit cu oameni, ne-am mai povestit cu rude și tot așa. Ca de vacanță.

Am observat că oamenii care interacționează cu copilul se împart cam în 2 categorii mari și late:

  1. ăia care îți dau sfaturi, chiar dacă nu avut copii niciodată
  2. ăia care îți compară copilul cu copilul/nepotul/vecinul/un copil din tramvai etc

Pe primii îi știm cu toții, sunt și pe net și pe stradă și pe tramvaie sau autobuze. Sunt peste tot, n-are rost să mai vorbim despre ei.

Cei din categoria a doua sunt, însă, la fel de toxici și enervanți ca ăia care fac glume cu tentă sexuală 😉 (las că vezi tu).

De ce? Păi e simplu. Încep cu întrebări cretine, doar că să aibă un punct de plecare.

– câte luni are?

– 7

-păi și nu mănâncă singură?

-nu

-ah, păi Vlăsturel al meu la 7 luni mânca de rupea

-da, probabil la 1 an și ceva își încălzea singur mâncarea, nu?

-nunu, dar la 8 luni a început să meargă!

-fantastic, mișto rau. nu, Mara nici nu mănâncă singură, nici nu merge, dar nici nu ne batem capul, o lăsăm în voia ei, să vină chestiile natural

-ah, nu e bine, trebuie să insistați. uite, Scufița lu doamna Jeni de la 2, la 4 luni deja [ insert ceva idiot here]

 

Ideea e să nu îi iei prea tare în serios. Asta îi iese bine Marianei.

Pe mine mă calcă pe nervi, ori de câte ori apare câte un d-ăsta care se apucă să-mi sugereze că am un copil încet, care la 7 luni stă DOAR în fund și râde când o strig pe nume.

În fine, probleme de tată de bebeluș.