Guest post scris de Tony Ciubuc, blănosul familei.
Totul a început dramatic pentru mine, încă din copilărie. Am știut mereu că nu sunt ca toți ceilalți, nici la fel de norocos, nici la fel de iubit ca restul prietenilor mei cu care mă întâlnesc în parc.
E aiurea că nu ai cu cine vorbi chestiile astea, că nu te înțelege nimeni. Mă rog, nici nu te poate auzi, oricât de tare ai striga tu.
La un moment dat aveam un poang care a dispărut când ne-am mutat și m-am văzut nevoit să dorm pe unde apuc, pe preșuri, pe covoare, pe saltea, oriunde găsesc un colțișor liber.
Pentru că, spre deosebire de alți câini, eu nu aveam voie în pat. Sau pe canapea. Pentru că las păr, pentru că-mi curg baluțe când dorm și le murdăresc, găseau tot felul de motive pentru care să nu am voie.
Spun că nu aveam pentru că de vreo 2 săptămâni, s-a cam schimbat situația. Norocul meu a venit de unde nu îl așteptam să apară, de la Philips, care aparent au creat un aspirator care să curățe părul și murdăria făcute de un animal în casă.
Și așa am început să am voie pe canapea.
Sau să mănânc pepene prin toată casă fără să mă tragă nimeni de urechi. ( știu, sunt ofertante)
Sau să urc în mașină pe banchetă fără huse sau pături.
Eu i-am spus Furminator și, în ciuda numelui dur, este un prieten de nădejde pentru orice patruped sau mâță care și-ar dori să exploreze mai mult casa în care stă, fără să fie nevoit să aștepte să plece stăpânii de acasă.
