Cred despre mine că sunt un tip puternic din punct de vedere mental, am multe momente pe care le depășesc cu ușurință, cum ar fi moartea, care nu afectează atât de tare nici când e prin preajmă, pentru că m-am lovit de ea când eram mic și de atunci am învățat să trăiesc cu ea în buzunar, știind că e acolo.
Nu am teamă de ridicol sau de înjosire, nu mă tem de somaj, nu mă tem să muncesc orice ca să-mi asigur existența, în general prefer să-mi văd de drum fără să mă abat prea mult stânga dreapta după trend.
Ce mă doboară, fizic dar mai ales mental, e suferința copiilor. Mi-au plăcut copiii dintotdeauna, nu doar de când a apărut minunea în viața mea și dintotdeauna m-a terminat să aud de suferința unui copil.
Fie că e de la noi, fie că de afară, de oriunde ar fi, un copil suferind pentru mine e un eșec al umanității, în ansamblu și al umanității la nivel de individ. Nu pot să văd copii suferind, motiv pentru care am refuzat nu știu câte invitații de la Hospice sau alte organizații care se ocupă de copiii care suferă prin spitale. Ajut cu ce pot, cum pot, când pot, dar nu pot să mă duc să văd așa ceva și să nu simt nevoia să sparg un perete apoi.
Poza asta am văzut-o dimineață la Vali și, acum e ora 16:00, aproape weekend, când scriu articolul ăsta, și nu pot trece peste ea. Mă răscolește undeva, mă revoltă, mă intrigă, stârnește o furie de nedescris și o ură acerbă față de oameni.
În idealul meu utopic, copiii nu ar trebui să sufere. În nici un fel. Copiii nu ar trebui să plătească pentru greșelile părinților, pentru greșelile politicienilor sau statelor. Copiii nu ar trebui să plătească pentru nimic. Nu ar trebui să fie marfă de schimb, carne de tun sau subiect de santaj.
Copiii trebuie să se joace, să fie inocenți, veseli, să râdă cristalin ca niște clopoței și să fie fericiți. Pentru că d-aia sunt copii, nu ca să sufere.
Dacă noi, adulții, nu reușim să le oferim chestiile astea, înseamnă că am eșuat.
Știu toate poveștile cu inconștiența părinților care fac copii cu nemiluita, în contexte greșite, în țări complicate, nu despre asta e vorba. Copiii ăia sunt nevinovați, atât.
Cum mă vindec de stările astea? Aparent nu prea reușesc, nu iese nici la terapie.
Ce fac să mă simt mai bine și mai împăcat cu mine? Mă bag în toate chestiile în care pot, cum ziceam și mai sus, fără bani. Dacă există buget ( au fost cazuri) îl redirectionez către o cauză care are legătură cu copiii.
Mi-ar plăcea la un moment dat să pot să-mi dedic mai mult timp unei acțiuni care să lupte pentru copii. Dar am și un copil al meu de care trebuie să mă îngijesc că beneficiază de cele de mai sus.
Mulțumesc pentru că ați participat la spovedania mea online. Mai veniți și mâine.
11 comentarii Adaugă comentariu
Te inteleg! Suferinta unui copil mi se pare cea mai cumplita chestie pe care sa o integrez emotional.
Eu si acuk am flashbacks cu anumite situatii, dar sa zicem ca eu am un psihic mai slab.
Am vazut poza prima data la Vali pe site. Nu am dat click sa citesc pentru ca stiam ca o sa-mi stric ziua… Acum insa, la tine am dat click si am citit… si m-am umplut de amaraciune. Adevarul e crunt si te loveste in fata. Inechitatile pe care tot noi le-am creat, diferenta aceasta enorma intre noi ca oameni, ca membrii ai aceleiasi specii.. a ajuns sa fie strigator de mare.
Avem solutii? Putem face ceva? Da clar ca se poate.. pentru orice exista solutii.
Un lucru e cert: viitorul este asa cum sunt copiii si asts cred ca nu s-a inteles nicaieri in lume. Degeaba intr-o anumita zona geografica e bine daca la 1000 km distanta aceiasi copii, de aceeasi varsta muncesc cand ar trebui sa fie la scoala..
E mult de scris si de facut si acum pe langa amaraciune simt si neputinta…
@Clau
Care „noi”?
Mai puțini copii, oamenii învățați–chiar forțați să înțeleagă–că dacă nu-ți permiți copii nu trebuie să-i faci, toaletarea sistemului de sănătate de doctori care au probleme cu avorturile, accesul la sterilizare voluntară ș.a.
Nu e treabă noastră să-i salvăm pe toți, în același mod cum nu vrem să iscăm războaie mondiale sau armaggedon nuclear.
Da, este.
Se vede că n-ai prieteni adevărați să te scoată din introspecția asta.
Încerc eu, chiar dacă nu ne cunoaștem…
În primul rând, deschide toate ferestrele și lasă-le așa 24 de ore. Nu le închizi nici când vă culcați.
După ce vă trage bine de tot răceala sau gripa, ai alte griji decât să te străfunzi în amărăciunea altora.
Dacă nu e îndeajuns, scoate toți banii de pe card, mergi in centrul orașului și aruncă-i de la etaj.
După asta, du-te la bancă și asigură-ți un împrumut (cât mai mare), cu dobândă compusă cât mai umflară, pe o durată de ani câți mai mulți posibil.
Iar în ultimă instanță, nu-ți plăti nicio factură, până când îți vin cu amenințările de încheiere a contractelor de furnizare.
Faci toate ăstea, mai și riști un divorț când vede/află soția ta, și mai mare distracție cu pensie alimentară.
Faci toate ălea de sus & poza cu puștanul cu capul pe cărămidă nu o să-ți mai provoace tristețe, fiindcă o să fii ocupat cu problemele tale.
Sper că ți-ai revenit.
Cat cinism. Nu esti o persoana foarte empatica, este? Lumea ta se opreste in varful nasului TAU, este? Ce e dincolo e prea departe, si nu te afecteaza. Adica alegi sa nu te afecteze. Asta te face sa traiesti bine, impacat cu tine, cu siguranta. Culmea e ca mentalitatea asta creaza situatiile despre care vorbeste Andrei. Ideologia lui ME FIRST. „Daca mi-e mie bine, nu mai conteaza restul. Altora le merge rau, se plang de una-alta? Hai ca le zic eu ce si cum sa faca, stie taticu mai bine”. Tu esti probabil omul ala ultra-rational, care are solutia in buzunar la orice problema. Solutie rece, impersonala, pur obiectiva, care nu tine de cont de niciun context, de nicio emotie, de niciun sentiment. Ma bucur ca nu te cunosc. Uneori iti citesc comentariile, si la Andrei, si la Mihai Vasilecu, si ma enervez de fiecare data. Si dup-aia ma bucur ca sunt oameni care gandesc ca mine, ca Andrei, ca Mihai, ca Arhi, ca Vali, si ca multi altii. Multumita tie ne amintim noi ce inseamna sa ai suflet, sa te uiti, sa vezi ce e dincolo de propriul nas, sa incerci sa faci ceva (nesemnificativ la nivel mondial, dar binele facut e intotdeauna apreciat de cel are il primeste). Toata lumea stie ca lumea e rea, ca saracia, dezastrul, disperarea exista peste tot. Toata lumea incearca sa nu se gandeasca la asta. Dar din cand in cand, e important sa ni se aduca aminte ca noua ne e bine! Si ca lucrurile trebuie sa fie puse in perspectiva.
@Andrei: pune si tu acolo un ” a nu se citi dimineata” in titlu, cand stii ca ne dai ziua peste cap cu articole din astea. Am un prichindel mai mic decat cel din poza. Cred ca nu-mi scot imaginea asta din cap toata saptamana.
stiu ce zici cu dimineata, imi pare rau
si totusi, cei mai multi dintre copiii astia a caror suferinta nu o putem suporta, cresc si ajung indivizi la fel de prosti si rai ca cei care au cauzat suferinta asta a copiilor pe care nu o putem noi suporta.
interesant, nu?
in alta ordine de idei, eu nu m-as „lauda” cu faptul ca am refuzat „invitații de la Hospice sau alte organizații care se ocupă de copiii care suferă prin spitale” pentru ca vai, atat de mult imi pasa incat actionez exact ca si cum as actiona daca nu mi-ar pasa.
adica, e ok ca ai vrut sa te protejezi pe tine de la a fi martor la o suferinta pe care altii o traiesc, nu e nimic de blamat aici, doar ca eu nu as spune public asta, pentru ca te face ipocrit.
daca nu mi-ar pasa nu m-as implica ori de cate ori am ocazia sa o fac. diferenta de perspectiva
Am trecut prin așa ceva acum mult timp și am realizat că nu ajung nicăieri dacă mă supăr pentru toate nedreptățile din lume. Sper să nu te demoralizeze și mai tare. Unora le pasă mai mult de mediu, de distrugerea planetei și au dreptate. Altora le pasă de cruzimea cu care sunt tratate animalele și mai ales cele de companie (e surprinzător să afli că unele animale numai de companie nu sunt și că sunt maltratate de animale superioare numiți oameni). Mai sunt cei cărora le pasă de nedreptățile la care sunt supuse femeile, minoritățile sexuale sau alte grupuri (mai mari sau mai mici). Tu ești indignat acum de faptul că există copii care suferă. Știi cum am trecut eu peste o posibilă depresie? Am spus că voi face tot ce pot ca să nu adaug la suferința altora și că voi ajuta acolo unde voi putea. La noi la muncă aveam la un moment dat fapta bună a lunii în care strângeam bani de la noi și-i dădeam pentru un ONG sau către un caz specific. Nu înseamnă că trec cu vederea suferința din lume, doar că nu am contribuit la ea și poate am ajutat un suflet. Dacă te uiți doar la suferința din lume ratezi partea bună a lumii (încă se mai găsește).
Dacă aș gândi ca tine aș avea o super depresie și poate că n-aș mai fi ajutat persoanele din trecut. Poza din articol e scoasă din context. Problema nu este că se dau 200 de milioane de euro pe un fotbalist ci că sunt oameni care au bani prea mulți pentru a-i cheltui și nu fac nimic bun cu ei. Ar putea să înceapă să-i ajute pe cei din jurul lor și nu fac nimic. Încă se cheltuie miliarde pe arme și alte chestii inutile, care nu fac decât să ne distrugă ca specie. Ar trebui să ne înfurie mai mult liderii noștri care încă nu fac nimic pentru a eradica foametea sau pentru a opri distrugerea planetei.
Poza aceasta doare tare.