E despre bucuria meciului, nu doar a victoriei

Pentru cei ce nu știu, sunt dinamovist. Adică țin cu Dinamo. Atât la fotbal, cât și la baschet, handbal sau rugby. De afară îmi mai plac, la fotbal,  Manchester United ( prima opțiune), Inter Milano și Valencia. În campionatul francez nu am nici o preferată, iar la nemți să zicem că simpatizez cu Borussia.

Nici una dintre echipele de mai sus nu sunt lidere detașate, nu (mai) câștigă trofee pe bandă rulantă, nu sunt crema cremelor, nici în europa, nici în campionatele de casă unde activează.

Dinamo e unde poate să fie acum ( știu, Negoiță e nasol, dar fără el echipa ar fi fost în faliment de mult), United încearcă să revină unde i-ar fi locul, Inter o scaldă, Valencia a avut o perioadă nasoală rău și dă semne că ar începe să crească. Borussia ce mai ține steagul sus, dar nu se poate lua la trântă cu elefantul din Munchen.

Scriu asta pentru că văd tot mai mulți oameni care devin suporteri de rezultat. Sau pentru care este esențială victoria. Mi se pare o atitudine complet greșită, care poate fi replicată, din păcate, și în viața de zi cu zi.

Nu poți avea doar pretenția victoriei, întotdeauna, iar atunci când ea dispare, tu să te lipsești și să spui că nu te mai interesează.

Bucuria vine din victoriile neașteptate, dar trăite din plin. Hai să ne imaginăm ce au simțit anul trecut cei din Leicester anul trecut, când echipa lor, cu care țineau de zeci de ani, dintr-o candidată la retrogradare a ieșit campioană. Cam cât de intens au trăit fiecare meci și ce a însemnat pentru ei titlul de campioană în PL?

Dacă ar fi abandonat în a-și susține echipa, pentru că oricum, nu câștiga nimic, nu s-ar fi ofticat?

Uneori drumul e mai mișto decât destinația în sine. Uneori un joc mișto dar în care pierzi te poate face mai fericit decât o victorie chinuită. La fel cum o victorie neașteptată îți poate crește pulsul la 200 și să te facă să cânți până rămâi fără voce.

Pentru că uneori e despre plăcerea jocului, nu neapărat despre rezultat.