Cosmetizarea vechilor metehne

Departe de mine gândul sau ideea de a fi un părinte perfect. O dau de gard destul de des, mai scap câte o înjurătură, mai trântesc câte una, mai zic ceva nasoale de față cu copilul, că na, se întâmplă să te mai lase nervii uneori. Niciodată nu îmi vărs nervii pe copil, în schimb.

Niciodată nu profit de faptul că nu se poate apăra sau riposta ( verbal, prin argumentație, nu violent) doar ca să-mi exersez puterea și să-mi arăt capacitatea de dominare. Niciodată.

Am urât întotdeauna „faci așa pentru că așa zic eu, că știu mai bine, pentru că sunt părinte/profesor/what the fuck ever was”. Asta nu servește drept argument, dă-te-n paișpe cu poziția ta de forță.

Mă apucă nervii când văd că obiceiurile generației de părinți contemporani nu s-au schimbat deloc, doar sunt ambalate un pic mai frumos. Au cosmetizat abuzul.

„Faci așa pentru că așa zic eu, că-s mă-ta” a devenit acum mult mai frumos exprimatul „faci așa pentru că așa spun eu că e bine pentru tine, iar tu ai dreptul să fii supărat. Eu o să fiu aici, lângă tine, până îți trece”.

Pentru că atunci când suntem supărați exact de asta avem nevoie, să stea motivul supărării lângă noi. Pentru că atunci când nu primim ceva, exact asta ne ajută și ne face să evoluăm, să stăm să plângem pe umărul cauzei, nu să ne gândim la alternative sau la chestii care să compenseze pierderea.

Inclusiv la ciocolată, zahăr, sucuri și alte tâmpenii care nu sunt recomandate copiilor. Eu încerc mereu să-i dau alternativă, să mă perceapă copilul ca pe un partener de încredere, care dacă îi spune că nu are voie ciocolată, va găsi ceva care să suplinească dopamina eliberată de ciocolată.

Cu floricele, cu bicicletă, cu desenat, cu ieșit la joacă, cu altceva, care să o facă fericită, nu să stau cu ea până să îi trece supărarea.

Copiii sunt prea mici, prea inocenți, prea nevinovați, prea puri ca să-i stricăm noi cu supărări din primii ani de viață, nu mai credeți toate prostiile scrise pe net.