Mă tot uit la încrâncenarea cu care ne luptăm pentru dreptate și adevăr, pe internet, cu cât patos ne certăm, cum vrem să ne impunem punctul de vedere și adevărul nostru să fie cel corect. Și uităm că suntem doar puncte efemere în imensitatea cronologiei istorice, trecând prin lumea aceasta ca umbre străine pe un perete de ciment.
Privind în urmă la evenimentele majore care au schimbat cursul omenirii, începem să înțelegem cât de neînsemnați suntem în comparație cu fluxul vast al timpului.
Într-o perspectivă macabră, se spune că murim de două ori: prima dată atunci când încetăm să mai trăim, a doua oară când ultima persoană rostește numele nostru.
Prima moarte este inevitabilă și individuală. De asta nu scapă nimeni, toți ne ducem în lumea celor drepți când ne vine momentul.
Cu toate acestea, este a doua moarte care aduce o dimensiune colectivă la efemeritatea noastră.
Suntem modelați de relațiile pe care le construim și de amprenta noastră asupra altor vieți. Atunci când ultima persoană rostește numele nostru, suntem împinși în uitare, iar poveștile noastre personale devin doar amintiri învăluite în praful timpului. Este un gând tulburător să ne imaginăm că, în cele din urmă, toate legăturile noastre cu lumea vor dispărea.
Însă, eu zic că mai suferim o moarte, o a treia, din care, însă ne putem întoarce și pe care o putem învinge.
A treia moarte, de fapt, apare prima, atunci când încetezi să trăiești și să gândești pentru tine și începi să o faci pentru alții.
Atunci când îți modelezi viața după cum vor alții, atunci când începi să fii mai interesat de ce fac alții.
Te căsătorești că așa zic alții, faci copii că așa zic alții, îți abandonezi credința că așa zic alții. Sau știi mai bine ce vor alții, cum trebuie să trăiască alții, să respire alții, să își ducă viața.
De aici ne putem întoarce, din această moarte, dar trebuie dusă o luptă grea, obositoare și, de multe ori, cu rezultate mai puțin spectaculoase decât niște vanitate hrănită din laudele altora.
1 comentariu Adaugă comentariu