Am citit articolul ăsta care m-a răvășit complet, mi se pare cumplit să fii nevoit să treci prin așa ceva, ca părinte. Groaznic, sper să nu fie cazul nimănui.

E un paragraf acolo pe care vreau să insist:

Many have asked what they can do to help. Hug your kids. Don’t work too late. A lot of the things you are likely spending your time on you’ll regret once you no longer have the time. I’m guessing you have 1:1 meetings on the books with a lot of people you work with. Do you have them regularly scheduled with your kids? If there’s any lesson to take away from this, it’s to remind others (and myself) not to miss out on the things that matter. 

Și vreau să insist pe el pentru că funcționează și invers. Dacă cumva se întâmplă ca părintele să dispară din viața copilului, timpul petrecut, amintirile, momentele alea nu dispar. Ele rămân acolo, în mintea copilului.

Maică-mea s-a dus acum acum 27 de ani, pe 6 septembrie, chiar înainte să intru în clasa 1.

Câțiva ani nu mi-am amintit-o deloc, poate aveam nevoie de terapie să trec peste momentul ăla, taică-miu a gestionat cum a știut el mai bine, dar nu îmi aminteam decât frânturi cu ea, când eram mic, când mă mai certa, când îi furam clătite stând sub masă, nimic coerent. Și prima zi de școală, când a venit taică-miu și m-a luat de la școală, și am umblat aiurea prin oraș multă vreme, doar noi doi.

A fost frustrant, dar de când a venit kiddo în viața mea, făcând chestii pentru ea, am început să-mi amintesc chestii făcute cu maică-mea, mers la cumpărături de haine, pregătirile pentru grădiniță, rechizitele de la clasa1, mers la plajă, cu mașina cu ei, chestii.

Am avut noroc că muncea în schimburi, dar făcea 15 minute până la serviciu și inapoi. Seara, când venea de la schimbul 2, venea cu bomboane. Și aveam timp destul de petrecut cu ai mei. Încă nu am curajul să-l întreb pe tata de momentele de care îmi amintesc eu, prefer să fac puzzle-ul singur.

Nu vă ignorați copiii. Nu stați zi lumină la birou, nu-i aruncați în activități, în after schools, nu-i exilați pe la bunici cu lunile/anii. Pentru că la un moment dat s-ar putea să regretați voi sau să regrete ei.

Eu încerc să am cât mai mult timp cu copilul, nu-mi iese întodeauna, dar nici nu mă resemnez că aia e, n-am ce face, se descurcă el și fără mine.

Timpul nu ni-l dă nimeni înapoi. Nici cariera, nici banii, nici job-ul. Amintirile, în schimb, nu ni le poate lua nimeni.