Am citit articolul ăsta care m-a răvășit complet, mi se pare cumplit să fii nevoit să treci prin așa ceva, ca părinte. Groaznic, sper să nu fie cazul nimănui.
E un paragraf acolo pe care vreau să insist:
Many have asked what they can do to help. Hug your kids. Don’t work too late. A lot of the things you are likely spending your time on you’ll regret once you no longer have the time. I’m guessing you have 1:1 meetings on the books with a lot of people you work with. Do you have them regularly scheduled with your kids? If there’s any lesson to take away from this, it’s to remind others (and myself) not to miss out on the things that matter.
Și vreau să insist pe el pentru că funcționează și invers. Dacă cumva se întâmplă ca părintele să dispară din viața copilului, timpul petrecut, amintirile, momentele alea nu dispar. Ele rămân acolo, în mintea copilului.
Maică-mea s-a dus acum acum 27 de ani, pe 6 septembrie, chiar înainte să intru în clasa 1.
Câțiva ani nu mi-am amintit-o deloc, poate aveam nevoie de terapie să trec peste momentul ăla, taică-miu a gestionat cum a știut el mai bine, dar nu îmi aminteam decât frânturi cu ea, când eram mic, când mă mai certa, când îi furam clătite stând sub masă, nimic coerent. Și prima zi de școală, când a venit taică-miu și m-a luat de la școală, și am umblat aiurea prin oraș multă vreme, doar noi doi.
A fost frustrant, dar de când a venit kiddo în viața mea, făcând chestii pentru ea, am început să-mi amintesc chestii făcute cu maică-mea, mers la cumpărături de haine, pregătirile pentru grădiniță, rechizitele de la clasa1, mers la plajă, cu mașina cu ei, chestii.
Am avut noroc că muncea în schimburi, dar făcea 15 minute până la serviciu și inapoi. Seara, când venea de la schimbul 2, venea cu bomboane. Și aveam timp destul de petrecut cu ai mei. Încă nu am curajul să-l întreb pe tata de momentele de care îmi amintesc eu, prefer să fac puzzle-ul singur.
Nu vă ignorați copiii. Nu stați zi lumină la birou, nu-i aruncați în activități, în after schools, nu-i exilați pe la bunici cu lunile/anii. Pentru că la un moment dat s-ar putea să regretați voi sau să regrete ei.
Eu încerc să am cât mai mult timp cu copilul, nu-mi iese întodeauna, dar nici nu mă resemnez că aia e, n-am ce face, se descurcă el și fără mine.
Timpul nu ni-l dă nimeni înapoi. Nici cariera, nici banii, nici job-ul. Amintirile, în schimb, nu ni le poate lua nimeni.
4 comentarii Adaugă comentariu
Întâi ma frapat numele apoi m-am gândit dacă nu e doar o coincidență de nume, acum după ce am citit despre amintirile tale mi-am dat seama că ești Andrei, băiatul Mirelei și al lui Costinel ?????
A fost colega mea de trasaj și cea mai dulcică fată pe care am cunoscut-o ?
Nu știu ce să mai spun ….. Sunt inmărmurit de amintirile care îmi vin în minte ……..
da, eu sunt 🙂
Te salut Andrei și mă bucur că te-am cunoscut, absolut întâmplător de altfel, aici. Eu personal nu te-am mai văzut de la momentul 6 septembrie ? …..
Cât privește amintirile cu și despre mama ta , ele fac și vor face pentru totdeauna parte din viața ta, ele sunt, dacă vrei,ca un backup despre a cărui existență știi dar pe care îl accesezi rar, absolut aleator.
Iar Mirela, fata aia plăcută și iubitoare merită toată dragostea ta, te asigur. Doar dacă vorbesc despre cât alerga cu tine pe la doctor căci răceai des și ar fi suficient.
Îți doresc numai bine !
Andrei ia-ți copilu’ și spune-i asta, o să înțeleagă (dacă nu, îi mai zici asta de câteva ori până când ai certitudinea că a conștientizat): „Știi de ce ai jocuri, haine, jucării, mâncare, vacanțe șamd? Pentru că eu cu mami lucrăm. Trebuie să lucrăm. Dacă nu lucrăm, tu nu ai toate ăstea. Și dacă nu ai toate ăstea, mai târziu în viață, vei ajunge să ne reproșezi una-alta fiindcă te-am maltratat. Când vei crește, îți voi spune mai multe, o să pricepi mai bine viața.”
Alegi modul cum îi spui, tonul, momentul… i-ai spus asta, va pricepe de ce amintirile cu tati/mami sunt desuete, distrag atenția și nu fac altceva decât să te preocupe din a-ți trăi viața.
Mai târziu, îi explici că motivul pentru care există corupție, ‘oameni răi/ticăloși’, constă în faptul că și ăia trebuie să pună mâncare pe masă, să aibă curent, apă, încălzire, vacanțe, ‘jucării’ șamd. De ce sunt așa și nu oameni normali, îi explici că fiecare om își parachinisește oportunitățile în viață. De-aia unii ajung pe coperte de reviste, televizor și site-uri, în timp ce alții trebuie să trăiască prin filtrul ticăloșiei omenești. Că scopul fiecăruia e să-și găsească comfortul cât de bine, cât mai mult, posibil.
Amintirile prostesc, distrag atenția, slăbesc omul în loc să-l întărească.
Așa mi-a explicat taică-miu viața, când eram pubertin. Totul a pornit că, de ce n-a putut să vină la serbarea afurisită din clasa a IV-a & că eram supărat pe el. Atunci, mi-a retezat-o cu prelegerea despre viață.
Eu nu mai țin minte serbarea aia, nici poezia, nimic… dar am priceput de ce taică-meu n-a putut să fie prezent. Eu nu-mi mai amintesc fața lui dar rețin explicația de ce viața e așa cum e. Când și dacă voi avea copil, același lucru o să-i explic la un moment dat dacă se enervează că nu petrec timp cu acesta: „Vrei să dormi pe ciment, pe stradă, sau într-un pat sub un acoperiș?” și imediat se liniștesc mofturile superficiale despre ”amintiri” și ”timp nerecuperat”.
Până la urmă, Andrei, tu ți-ai făcut copil să-și trăiască viața sau să-i infuzi în cap tot felul de amintiri care nu-i folosesc? Explică-i viața și explică-i-o concis, direct și scurt. Te va aprecia pentru maturitate și pentru că îl iei în serios.
Mai bine lui să-i fie bine, cu succes, bani și lipsă de griji, decât să țină minte că v-ați dus voi pe la nu știu ce serbare prostească, inutilă, fără rost sau alte ”evenimente” asemănătoare.