“Problema cu lumea este că oamenii inteligenți sunt plini de îndoieli, în timp ce oamenii proști sunt plini de încredere.” zice un citat celebru din Bukowski.
Când vine vorba despre copii, e normal să ai dubii, să îți pui întrebări, să cauți răspunsuri, să găsești validare și confirmare că faci bine ce faci. Pentru că vrei doar binele copilului și să fii un părinte perfect. Ceea ce e greu de realizat, dar este un ideal care e bine să existe.
Este, însă, o linie foarte fină între a te documenta și a înțelege cum funcționează niște principii simple ( diversificarea, somnul, mersul, vorbitul) și a încerca să găsești toate răspunsurile în cărți, bloguri sau clipuri video.
Pentru că multe răspunsuri le găsești la copil, direct. Ei știu să comunice transparent și direct ce au, ce vor, ce le place, ce nu le place, ce doresc sau nu doresc să facă. Trebuie doar să fii un pic atent la ce transmite copilul și te prinzi rapid.
Petreceți mai mult timp ascultând și deslușind mesajele pe care le transmite copilul, nu ce scriu unii și alții pe internet, despre cum să crești copiii și cum să pui problema.
Scriu asta pentru că văd frecvent întrebări, cereri de recomandări de cărti, de autori, de publicații, de la oameni care sunt proaspăt părinți și vor să afle din cărți tot ce au de făcut și care apoi nu înțeleg de ce nu reacționează copilul cum scrie la carte, că ei au respectat întocmai.
Tratați copilul ca pe un membru al familiei, care are aceleași drepturi și libertăți ca și voi, fiți acolo ca suport și sprijin pentru creșterea și dezvoltarea lui. Atât. Ține foarte mult de mindset, despre care nu prea o să găsiți în cărți nimic.
Și este nevoie de un pic de curaj, despre care am scris aici.
3 comentarii Adaugă comentariu
Cred că primul link, cel cu „lumea” e greșit.
E un banc:
Se duce un medic veterinar la doctor:
Doctorul:
– Spuneți, ce vă doare?
La care veterinarul:
– Păi bine, mă, așa-i ușor…
Cam așa și cu copiii – când încep să-ți spună exact care e problema, e deja ușor. 😀 (zic eu, neavând copii)
am scos linkul ala, merci. si pana sa iti zic pe viu grai, te prinzi 🙂
Nu e usor nici cand incep sa spuna, pentru ca spun cam ce vor/ce pot ei.
Mi-am incasat 2 saptamani palme si tantrum-uri pana sa aflu de la el ca a avut un incident violent, de fapt 2, cu un copil mai mare la locul de joaca. Era cu bunica, ei i s-a parut un incident minor, nici nu ne-a spus, dar copilul l-a interiorizat si apoi l-a exprimat cum a putut el mai bine. Stia ca e gresit ce face, suferea sincer si venea dupa cateva minute sa isi ceara iertare si sa plangem impreuna, dar ne-a fost foarte greu sa izolam cauza schimbarilor bruste de comportament.
Si acum e tarziu, cauza nu mai poate fi tratata in niciun fel, evident ca de cateva ori ne-am mai enervat si noi si am tipat la el, agravand situatia. Acum nu putem decat sa lucram la recladirea increderii.(asta chiar a sunat ca din carti :))