De ce sărim imediat să luăm apărarea, să apreciem, să lăudam, să exagerăm cu reacțiile când vine vorba despre un străin.

Mi s-a declanșat întrebarea asta după episodul Salvatore Ganacci de la Neversea, când omul a pus o manea românescă și 123% din cei care nu ascultă manele și erau prezenți la festival au izbucnit în versuri.
Imediat, a doua zi, au început reacțiile românilor să-l spele pe italian, că frate, așa e omul, el e foarte tare, e beton, e troll, e mișto dar e nebun, nu conteneau să-l spele pe Dj, de parcă l-ar fi crucificat cineva. Dimpotrivă, eu l-aș fi premiat cu ceva premiu, că ne-a dat în vileag impostura, ca să o zicem pe cea dreaptă.

Revenind. Imediat, au sărit oamenii să-l apere pe Ganacci, de zici că erau nebuni. Oameni pe care îi cunosc și îi apreciez și în care am încredere, erau în transă.

Altfel spus, ne-a băgat în seamă un străin, nu contează cum, hai să-l umflăm până explodează, că e mai mare rușinea de omu ăla.

Au trecut 30 de ani de când suntem în democrație și tot ne ploconim în fața străinilor. Mă rog, de la vest, că cei de la est, care vin „să ne fure joburile” merită tot disprețul nostru, dar asta e altă discuție.

De ce? De unde inferioritatea asta? De unde setea asta de validare și acceptare a tot ce vine de afară?

E o problemă doar a mea? O mai au și alții?