Părintele trebuie să fie atât: departament de suport al copilului, în toate etapele vieții acestuia, nu stăpân de sclavi.

Eterna discuție cu tehnologia. Să ții copilul departe, să nu aibă acces, să nu carecumva să pună mâna pe vreo tableta sau vreun telefon, că e prăpăd, acolo îl pierzi.

Forțez mereu comparația, dar exprimă cel mai bine contexul actual al părinților moderni: cei care se laudă că au învățat limba engleza de la cartoon Network interzic acum copiilor accesul la tehnologiile moderne.

Ei, cu puterea lor de Dumnezei mici, aleg să interzică tehnologia din viața copiilor, că e mai bine să trăiască sălbatic, offline, cu ei.

Știți de ce unii copii pică în extrema cealaltă și stau doar cu capul în tabletă/telefon? Pentru că device-ul nu îi ceartă, nu le pune condiții, nu îi reped, le dau șansa să o ia de la capăt de câte ori e nevoie ca să treacă un nivel la un joc, de exemplu.

Viitorul nostru va fi digital. Ce ne sperie pe noi acum pentru ei va fi normalitate, sunt născuți și crescuți încojurați de tehnologie, de digitalizare, de automatizări, de procese scurtate.

Desigur, discuția asta trebuie să fie și despre echilibru. Cât de mult timp îl lași cu tehnologie, cât de mult timp petreci tu cu el, cât de mult timp petrece singur, făcând activități.

În încheiere, repet, cred că părinții trebuie să fie un departament de suport pentru copilul lor, nu un GM autoritar care dictează toate deciziile și pașii următori.

Trebuie să fii acolo ca cel la care poate apela pentru ajutor, nu ăla de care trebuie să se ascundă. Și asta se obține cu încredere. Încredere pe care o câștigi, nu e un bun garantat.