Sunt unul dintre oamenii care au obiceiul prost de a se uita la oamenii din jur, de a-i studia pe aceștia și de a-mi imagina povești despre ei. Nu pot să nu remarc, făcând asta de mult timp, închistarea și greutatea cu care suntem obișnuiți să zâmbim. Nu să râdem, să zâmbim.
Un zâmbet scurt, pe cât posibil de sincer, poate deschide uși, poate porni conversații sau poate evita coflicte. Și nu costă nici mare lucru să arunci câte un zâmbet.
Da, mă gândeam că în loc de caligrafie am putea învăța de mici, la școală. Câte o oră pe săptămână de zâmbit. O oră în care să nu se rostească nici un cuvânt, doar să se zâmbească. Să zâmbim cu toții unii la alții până devine un gest reflex.
Nu ajută pe nimeni un popor de oameni încruntați care scriu frumos, dar un popor de oameni zâmbitor care scriu urât ar putea fi cu mult mai util lui însuși.
E doar un gând de vineri, scris așa, cu o urmă de zâmbet pe față.
smile via shutterstock
0 comentarii Adaugă comentariu
Se vede că n-ai copchii… Tu știi cât pot ăștia mici să zâmbească și să râdă într-o singură zi? Școala e cea care le omoară zâmbetul!
Ție ți-ar trebui vrun an de US. Acolo toată lumea zâmbește. O să iubești o față acră după 1 an de zâmbete. 🙂
Cum nu zambesc romanii ?! Mai ales fetele minore… Nu ai observat ce zambet larg au in pozele nud pe care le pun zilnic pe facebook ?
Nu e o idee rea, acum cand mergi pe strada vezi numai oameni posomorati.
De cand am venit in Mallorca n-am vazut nicaieri vreun om incruntat. De la vecinii de pe scara care au si ei problemele lor, la functionarii de la ghiseu, politaii de pe strada sau oamenii bolnavi de prin spitale toti iti zambesc atunci cand vorbesc cu tine si incearca sa se faca placuti indiferent de context.