De vreo lună am avut nenorocul de a interacționa de câteva ori cu medici ortopezi de prin spitalele sau clinicile din București. De stat, dar și private. Dacă la stat am ajuns în stare critică, la camera de gardă, testele ulterioare au fost la un spital ce aparține unei clinici private.
În ambele cazuri am întâlnit medici extraordinari, extrem de implicați și preocupați de starea pacientului, medici care se asigură că îți pun un diagnostic corect, că îți prescriu tratamentul corespunzător și, mai ales, că au fost suficient de clari și expliciți în discuția cu pacientul încât să pleci acasă perfect conștient de ce ți s-a întâmplat și ce urmează în viitor să se întâmple. Nici o strâmbătură din nas, nici un comportament grețos, nici o atitudine ostilă și nici un apropo de vreo ”mică atenție”.
Asta poate și pentru că sunt tineri, până în 40 de ani și au altă mentalitate.
Spun că ar mai fi o șansă dacă atât aleșii cât și societatea și-ar schimba un pic abordarea față de cadrele medicale și ar încerca, pe cât posibil, să le acorde meritele și recompensele pe care le merită.
Pentru că da, la un moment dat e firesc să devină frustrați și să aleagă calea emigrării când salariile și condițiile lor sunt puse pe picior de egalitate cu alte clase bugetare, cum ar fi funcționarii publici cu program de la 8 la 13. Asta după ce și-a petrecut jumătate din viață învățând să ajungă să profeseze.