Am pornit de la o postare a unei persoane care lucrează chiar la Bruxelles, în capitala democrației europene. O fi ea cât se poate de competentă – și chiar e – dar nu contează numele, pentru că nu e despre oameni, ci despre idei.
Și ideea era asta: zero tarabe, zero standuri cu dulcegării, zero restaurante în parcurile din București.
De ce?
Pentru că mersul cu copiii în parc e un exercițiu de răbdare. Pentru că, spune autoarea, cei mici ar cere toată guma și toate sucurile din lume, iar ea ar trebui să devină „mama rea, care pune limite”.
Soluția propusă? Să dispară tarabele. Să nu mai existe tentația.
Cu alte cuvinte: e greu să gestionez relația cu copilul → să fie interzisă sursa de frustrare → să sufere toți, ca să nu sufăr eu.
Linia dintre drepturile noastre și drepturile celorlalți e incredibil de subțire.
Și, dacă nu suntem atenți, începe să alunece. Mereu ajungem la noi versus ei.
Am întâlnit aceeași logică și la școală la fii-mea. Dacă unii copii nu aveau voie să mănânce cartofi prăjiți, atunci nu a mai avut voie nimeni. Decât să explicăm, am tăiat. Decât să educăm, am interzis. Ca să nu devin manipulator sentimental și să zic că pentru 3 copii, celorlalți 23 le-a fost răpită bucuria zilei de vineri când aveau voie să cumpere „prostii” de la cantină.
Sigur că se pot lua gustări de la magazin, se poate face picnic – se întâmplă frecvent, inclusiv la Bruxelles, cum spune doamna.
Dar ce lume desenăm dacă începem să ștergem tot ce ne pune răbdarea la încercare?
E mai simplu să interzici decât să educi. Interzicerea e comodă. Educația cere timp, efort și consecvență.
Și dacă tot apucăm drumul „interzicerea rezolvă”, unde ne oprim? La tarabe? Sau trecem la femei în pantaloni, cap descoperit, opinii incomode? Istoria e plină de exemple cu „am făcut-o pentru binele copiilor”.
Așa că înainte să începem cu „zero tarabe”, poate ar trebui să începem cu „hai să vorbim cu copiii”.
Înainte să tăiem bucățele din realitate ca să fie viața mai ușoară, să învățăm cum să navigăm realitatea.
Că fără tarabe, supraviețuim. Fără educație, nu.
6 comentarii Adaugă comentariu
In Brussels cam asta e normalul, in parcuri sau langa scoli nu sunt tarabe permanente cu dulciuri. Exista in schimb terase si restaurante in multe parcuri (mai mari) si masini mobile care vand inghetata si waffe (si pe langa scoli dar mai rar, doar ocazional). E relativ normal sa vezi copii care refuza dulciuri sau zic ca nu vor, chiar daca sunt la terasa sau langa masina mobila de inghetata – in mental exista o separatie intre mers in parc si mancat dulciuri. Pentru dulciuri exista evenimente speciale – petreceri, zile speciale, zile de nastere.
Ca idee, langa scoala la 300 m este un Carrefour maricel. Pentru ca e aproape de scoala nu au voie sa vanda tigari.
ce zici tu cu ce zic eu nu exclud, se completeaza. pe mine m-a deranjat mania proletara cu care „sa se interzica”
@Andrei am fost in ambele orase si in Bucuresti am crezut in parc ca e un eveniment special, tarabe, etc. Nu e normal sa fie permanent in parc asa ceva. Si in Brussels sunt, in Parc du Cinquantenaire este fix o toneta in centru si o terasa la un capat. In rest terase in afara parcului. In Boi de la Cambre (un fel de Herastrau) sunt cateva terase decente, teatru, restaurant. Si 2 masini cu inchetata si wafe. Cred ca e o limita impusa – sau „sa se interzica” – normala.
Exista evenimente „balciuri” dar sunt termporare.
Comparat cu Herastrau – unde anul trecut cred ca am fost, mi s-a parut exagerat, un fel de balci pe langa spatiul de joaca pentru copii. Adica am plecat cat de repede am putut de acolo. Nu e o problema sa fie intr-un spatiu dedicat in parc dar sa fie complet separat de spatiul pentru copii – gen min 500 m mai incolo.
herastrau e o ghena, la fel si tineretului. dar sunt si altele decente, nu e o norma
exact ca fiul sultanului, bre, da’ știi că și tu ai dreptate?