Trauma copilăriei mele a fost „Râu-rățușcă-rămurică”.

Cei ce mă cunosc știu că am o ușoară formă de rârâială, spun ușoară pentru că am luptat la sânge cu mine când eram copil, ca să-mi corectez (credeam eu) defectul de vorbire, ca să scap de chinul spusului acelei poezii odioase despre Rică și rața lui împuțită.

Complicat, R-ul meu era atât de defect încât aproape că mă înecam spunându-l. Foarte pronunțat, foarte accentuat, foarte nostim pentru ceilalți.

Eu am prins vremuri mai complicate decât acum, abia pe la 13-14 ani am reușit să-mi fac curaj să spun că nu mai zic, să mă scutească lumea cu poezia. Și nu, nu era de bătaie sau de frică, ci pur și simplu, nu aveam atâta tupeu să-mi contrazic părinții. În fine.

Cu toate astea, nu s-a pus niciodată problema să merg la logoped. Nici eu, nici amicii mei sâsâiți sau peltici, nu am fost vreodată la logoped. Acolo mergeai dacă nu vorbeai sau dacă aveai probleme grave.

Așadar, când e cazul de logoped? Mai are rost să mă duc? Că citeam undeva mai devreme, am pierdut linkul, că rârâiala este defect de vorbire.