Trauma copilăriei mele a fost „Râu-rățușcă-rămurică”.
Cei ce mă cunosc știu că am o ușoară formă de rârâială, spun ușoară pentru că am luptat la sânge cu mine când eram copil, ca să-mi corectez (credeam eu) defectul de vorbire, ca să scap de chinul spusului acelei poezii odioase despre Rică și rața lui împuțită.
Complicat, R-ul meu era atât de defect încât aproape că mă înecam spunându-l. Foarte pronunțat, foarte accentuat, foarte nostim pentru ceilalți.
Eu am prins vremuri mai complicate decât acum, abia pe la 13-14 ani am reușit să-mi fac curaj să spun că nu mai zic, să mă scutească lumea cu poezia. Și nu, nu era de bătaie sau de frică, ci pur și simplu, nu aveam atâta tupeu să-mi contrazic părinții. În fine.
Cu toate astea, nu s-a pus niciodată problema să merg la logoped. Nici eu, nici amicii mei sâsâiți sau peltici, nu am fost vreodată la logoped. Acolo mergeai dacă nu vorbeai sau dacă aveai probleme grave.
Așadar, când e cazul de logoped? Mai are rost să mă duc? Că citeam undeva mai devreme, am pierdut linkul, că rârâiala este defect de vorbire.
1 comentariu Adaugă comentariu
Eu (29 de ani, oras de provincie) am fost raraita la gradinita si m-au dus la logoped (din spusele surorii mai mari). Ei ii placea sa exerseze cu mine si tin minte si acum unde eram pe strada cand ma tot punea sa spun rrrr pana cand mi-a iesit.
Personal, nu mi s-a parut niciodata un „defect”, ci o trasatura simpatica a cuiva. Cu siguranta tii mai bine minte un om rarait decat unul care vorbește normal (nu in sensul rau).