Am prins puțin din revoluție, eram mic. Îmi amintesc doar cum se zguduia casa când treceau tancurile pe bulevardul Dorobanților din Brăila și cum stăteam cu bunică-mea, în camera din mijloc a casei, cuminți, să nu vină teroriștii.

Și mai știu cum așteptam cu sufletul la gură să vină ai mei acasă, de la Revoluție. Și îmi mai amintesc cum se zvoneau tot felul de chestii, cum că e apa otrăvită, că nu știu care colonel a fost lăsat într-o baltă de sânge nu știu unde, că se trage în Viziru, că Ceaușescu e mort.

30 de ani, an de an, vedem cum toată lumea povestește cum a fost la revoluție. Fie că au contat sau nu, că au trecut răzleț prin zona revoluției, toată lumea povestește cum a fost acolo. An de an, magia sărbătorilor începe cu discuțiile despre cum a fost la revoluție.

Cred că e un pic suficient cu discuția asta. A fost un eveniment, a reușit, sau nu, să schimbe ceva ( aici e altă discuție, despre anii 90 și cum i-am trăit noi), viața a mers mai departe, planeta a continuat să se învârtă.

Nu avem prea multe de învățat de la revoluție, poate doar să fim mai atenți cu manipulările, mai empatici și mai puțin paranoici între noi. Nu minimizez importanța, doar cred că e suficient de multă dezbatere, 30 de ani, despre cum a fost atunci.

Ce consider cu adevărat important de discutat și prezentat „tinerelor generații” este ce ne-a împins către revoluție. Ce însemna regimul comunist, cum se trăia, cum eram tratați.

Nu văd pe nimeni nostaligic după revoluție ( bine, 10 punkiști cu aspirații de anarhie), dar văd destui nostalgici după comunism. Și, ce mi se pare mai îngrijorător, e că sunt nostalgici după comunism cei născuți în libertate, după 90.

Și dacă am ajuns aici, înseamnă că am făcut ceva greșit și poate am comunicat prost din 90 încoace, tot ce a însemnat comunism.