Nostalgia lui „leave them, kids, alone”

Sau de ce nu putem avea încă o generație cu cheia la gât. Mai ales în orașele mari.

Am copilărit într-o zonă oarecum centrală a Brăilei, dar destul de tulbure ca activitate, unde mediul nu era din cel mai prietenos. Cu toate astea, ai mei niciodată nu au exagerat cu protecția sau cu supravegherea. Fac parte, da, din ultimul val al generației care a crescut cu cheia de gât, într-un fel sau altul.

Și da, nu stătea nimeni după noi, mergeam singuri la școală, veneam singuri de la școală, ieșeam singuri la joacă și ne căpăceam între noi în voie. Nu ne duce și nu ne aducea nimeni, nici cu mașină, nici cu taxi, mergeam pe jos.

Toate astea se puteau întâmpla pentru că toate erau în proximitate. Brăila copilăriei mele era încă dominată de spiritul de mahala. Vecinii se știau între ei, se vizitau des, se ajutau, se cerea ajutorul, se stătea la povești, se făceau chestii în comunitate. Drept urmare și noi, copiii, eram cunoscuți. Erau slabe șanse să se întâmple ceva când școala era la 800 de metri, maidanul de joacă la 200 și alimentara la 50. Nu prea aveai ce păți și un părinte, de sus, de la balcon, putea arunca un ochi să vadă dacă suntem toți 15 întregi.  Era simplu, se putea.

Acum văd oameni cum se lamentează și cum se tânguie de dorul acelor vremuri. Am văzut azi pe linkedin poza de mai jos.

Vai, ce bine era atunci, ce rău e acum.

Nu, nu e rău, doar că vremurile se schimbă. Atunci erau 1000 de mașini toate în București, acum sunt 1 milion, probabil. Atunci erau 1 milion de locuitori, acum sunt vreo 4 ( cred) cu tot cu suburbii.

E foarte greu acum să trimiți un copil la școală cu autobuzul, fie și 3 stații, pentru că lipsește exact ce spuneam mai sus: comunitatea, apartenența la un grup ( vecini, cunoștințe, cunoscuți) și factorul de sigurață externă ( se circulă ca în pampas, e plin de nebuni lăsați liberi pe străzi, etc).  Plus că acum sursele de informare sunt cu mult mai diverse și mai rapide și tendința de radicalizare în bulă și exagerare este prezentă și acută, să nu uităm asta.

Cu părere de rău, cumva, kiddo nu va experimenta viața pe care Andrei de la 8 ani o avea, mergând de acasă de la el la școala nr 10 din Brăila, apoi să se oprească la joacă și apoi acasă, unde uneori își încălzea mâncarea pe aragaz și după aia se apuca de teme. Când avea chef.

Pe de altă parte, mă bucur că fiică-mea va putea cunoaște încă din fragedă pruncie tehnologia, inteligența artificială și multe alte lucruri care îi pot deschide un univers mult mai mare decât cel al copiilor cu cheia de gât. Și nu se va simți singură, abandonată, pentru că întotdeauna cineva va fi acolo să o ia / pentru ea.

Până când ea va considera că nu mai e cazul. Și noi, părinții vom fi de acord cu această considerație.

6

5 Responses

  1. Claudia
    November 2, 2018
    • andrei
      November 2, 2018
  2. Razvan
    November 1, 2018
  3. ciprian
    November 1, 2018
    • andrei
      November 1, 2018

Write a response