Trăim vremuri în care orice lucru banal a devenit un task automatizabil.
Aplicațiile de notițe îți sugerează idei înainte să ți le formulezi tu în cap, AI-ul îți scrie mailul, face prezentarea, și-ți oferă variante de „tone of voice”, de parcă ai fi un brand global care trebuie să-și comunice emoțiile.
Și totuși… tu stai. Te uiți la ecran. Mailul e gata, bine scris, politicos, la obiect. Ai apăsa „Send”. Dar nu o faci. Îl salvezi ca draft. Îl lași acolo. Îți faci o cafea. Îți amintești că trebuie să schimbi bateria la telecomandă. Poate mâine.
Nu e despre mail, e despre tine
Automatizarea ne-a salvat timp. Ne-a eficientizat procesele. Ne-a „scos” din multe corvoade repetitive.
Dar ce faci cu timpul ăla câștigat dacă tot ce simți e că nu mai ai chef?
Și aici e șpilul de care m-am prins cu greu: lipsa de motivație nu se rezolvă cu tehnologie.
Poți să ai un AI care îți scrie romanul, dar dacă tu nu ai chef să-l citești, tot degeaba. Poți să ai un bot care îți răspunde la mailuri, dar dacă îți e lehamite de subiectul în sine, mesajul tot va suna a gol interior.
AI-ul ne-a făcut viața mai ușoară. Dar n-a făcut-o mai plină.
În goana după optimizare, am uitat că unele lucruri au nevoie de chef. De sens. De motivație. Care nu se generează cu un prompt.
De multe ori, senzația nu e că nu știi ce să spui. E că nu mai vezi rostul să o spui. Pentru că simți că totul se dizolvă într-un șuvoi de mesaje, automate, prefabricate, sterile.
Poate nu e lene, poate e refuz.
Refuzul de a deveni o piesă într-o mașinărie care merge pe pilot automat. Refuzul de a răspunde instant doar pentru că poți. Refuzul de a lăsa AI-ul să fie „tu” în interacțiuni în care contează să fii prezent.
Cu accent pe PREZENT. As in there!
Poate că mailul rămâne în draft pentru că undeva în tine e o voce care zice: „hai să nu ne grăbim”.
Poate că lipsa de chef e doar forma în care apare luciditatea.
Și poate că uneori e ok să nu trimiți nimic.
