sau cum s-a terminat era copilăriei măsurată cu șublerul testelor comper și altele asemenea.
Breaking news: se pare că s-a oficializat excluderea copiilor din ciclul primar de la competiții și olimpiade.
În sfârșit, aș putea zice.
Doar că e un pic complicat pentru multă lume, pentru o categorie specială de părinți, care rămân fără obiectul muncii pentru 1, 2 sau 3 ani.
Ăștia sunt părinții performanței cu orice preț: îi recunoști ușor, au copilul cu agenda plină, sufletul gol și telefonul plin de poze cu diplome laminate sau rezultate la nu știu ce concursuri.
Pentru ei, copilul nu e chiar copil, e proiect personal de branding, un fel de „start-up educațional” în care se investesc timp, bani și nervi, cu speranța unui „exit” glorios la Harvard.
Acum, fără testele de la clasele I – IV, fără olimpiade de „cine rezolvă mai repede o integrală înainte de pubertate, fără ocazia de a-și posta pe sociale un colaj cu „Etapa pe sector/oraș/municipiu/periferie”, panica e reală.
Cum să nu mai poată demonstra că al lor e mai bun decât al nostru?!
Ei bine, ghinion, cum ar zice un ilustru de tristă amintire.
Cum ar fi să lăsăm copilul să fie copil? Să se joace, să greșească, să se plictisească — lucruri absolut îngrozitoare pentru mentalitatea de concurs continuu.
Adevărul e că testele alea erau rareori despre copii. Erau despre orgolii de adulți. Despre nevoia de validare, despre comparații, despre frica de a nu fi „în rând cu lumea”. Copiii doar jucau rolurile dintr-un scenariu scris de alții.
Așa că da — poate e momentul perfect să-i lăsăm să respire, să învețe de plăcere, nu de frică. Și să-i lăsăm pe părinții performanței să-și caute alt hobby. Poate meditație. Poate terapie.
Sau, poate — Doamne ferește — timp petrecut real cu copilul, fără tabele și bareme și fișe de lucru suplimentar.
Și cine știe, poate din toată povestea asta o să iasă și ceva bun: un copil fericit și un adult liniștit.
Și pentru prima dată în mult timp, asta chiar ar fi o performanță.
