Povestea fără happy-end

Duminică seara am revenit în București după un weekend undeva la curte, în care am dormit cu cortul, ne-am bătut cu apă, ne-am distrat și veselit. Noi și urecheatul francez, Tony, căci despre el este vorba.

Am ajuns acasă, ne-am schimbat, ne-am făcut dușuri, aveam planuri să mă duc să văd meciul în oraș, o duminică normală care nu anunța nimic.

Ies pe balcon, fumez o țigară, vine și Tony, mă joc cu el un pic, îl scarmăn, îl bat pe spate, ritualul tradițional dintre noi. Intrăm amândoi în casă, eu mă așez pe canapea și el se culcă pe jos lângă mine.

Era ora 18:00 când mă uitam la el și râdeam că e rupt de somn, o să doarmă măcar 12 ore, cum avea obiceiul după câte un weekend intens.

De nicăieri, începe să tremure spasmotic, să facă bale uriașe la gură, se scapă pe el și nu reacționează la nici un semn, stimul, încercăm să-l liniștim amândoi, nimic. Se calmează după 15 secunde și pare să-și revină la normal. Doar că nu, merge în cerc, se mișcă haotic, nu reacționează bine la chemările noastre și pare că nu vede.

Decid să fug cu el la Crystal Vet ( clinica non stop de la Iancului) pentru că e cea mai aproape și am încredere în medicii de acolo. Dau să ies din casă cu el și în fața liftului mai face o criză. Atunci decidem că vin și fetele cu mine, că nu am cum să ajung singur cu el cu mașina.

Vin și fetele, ne urcăm în mașină și până la clinică mai face încă 5 crize.

Ajungem la clinică, îl duc în brațe ca pe copilul meu și îi tot zic că va fi bine, trecem și peste asta, ne revenim, cum ne-am revenit de atâtea ori. Intrăm în clinică, este băgat în cabinet, intubat, tratat, au fost medicii de acolo extraordinar de empatici și reactivi.

Așteptăm afară, iese doamna doctor și ne zice că e în stare critică, e intubat, are plămânii plini de vomă și salivă, trebuie să rămână internat peste noapte să vedem cum evoluează situația.

Am sunat la 22:00 și mi-au spus că este în continuare sedat, dacă se întâmplă ceva peste noapte, mă sună ei.

Mă trezesc și sun la 07 dimineața și medicul din tură îmi spune că este stabil, nu are febra, a făcut și pipi, a și ridicat capul, a și plâns un pic.

Ne auzim din nou la 12:00 cu medicul care zice că e stabil, detubat, nu s-a schimbat nimic în rău, nu a mai făcut nici o criză, dar ne recomandă un RMN. În momentul ăla eu am zis „bravo gogule, diseară mergem acasă, știam că te faci bine”.

La RMN s-a dus Maru, unde cei de la Crystal l-au adus pe Tony cu ambulanța și unde a venit vestea ca un trăznet: neoplazie – tumoare pe creier de vreo 2 cm lungime și cam tot atâția lățime. Opțiuni nu prea sunt, doar să-l ținem legumă câteva ore/zile în plus sau să-i luăm lumina și să îl scăpăm de suferință.

L-am readus la Crystal Vet, cât să ajung și eu să-mi iau adio de la el și să-i spun că l-am iubit și că am fost mândru de el toată existența lui de patruped urecheat.

Apoi a trebuit să semneze Maru pe consimțământul pentru eutanasie. Și eu pe certificatul de deces. Atunci am realizat cât de căcăt e să ai drept de moarte și de viață asupra unui suflet apropiat.

Și asta a fost. Din respect pentru el, am ales calea cea mai grea pentru noi.

Am pierdut un membru al familiei, copilul ăla mare, urecheatu ăla care fura prosoape din baie, care rodea telecomenzi, care dormea pe canapea când nu eram noi acasă, care ne întâmpina bucuros mereu când veneam acasă, care făcea pe toată lumea să râdă.

Cel mai nașpa e că nu a dat nici un semn, nici un avertisment, nici cel mai mic semnal de alarmă că ar avea ceva. Dintotdeauna a fost zdravăn, sănătos tun, mândru și demn cu pieptul în față și urechile ciulite. Așa a rămas până în ultima clipă.

Cum a trecut Mara, prin asta? A plâns la clinică, a zis că nu vrea să moară Tony, i-am explicat că așa e mai bine pentru el, decât să sufere mai bine să doarmă mult și liniștit, ca să se odihnească cum trebuie. A plâns acasă un pic, pentru că nu voia să moară Tony, i-am explicat din nou că nici noi nu ne-am dorit, dar asta a fost mai bine pentru el. Și acum așteptăm să vedem când mai ricoșează și unde.

Să nu vă luați câine/animal de companie dacă nu sunteți pregătiți mental să-i semnați actele de moarte.

Eu n-am fost, nu sunt, nu voi fi și nu știu când o să trec peste sentimentul ăsta de rupere interioară.

Și e cu atât mai frustrant cu cât nu știe nimeni să zică exact de la ce ar fi putut apărea acea tumoare. Cu atât mai puțin cu cât să fi știut să o depistăm din timp.

M-a ars potaia și de data asta mi-a făcut-o. Nu a mai venit acasă. S-a dus unde îi e lui mai bine.