Două chestii, despre evenimentele din zilele astea.
România a fost învinsă de Irlanda cu 82 la 8, în condițiile în care România nu a jucat deloc rău, reușind să marcheze prima, eseu în minutul 4, împotriva liderului mondial, principala candidată la trofeul Cupei Mondiale de Rugby.
A fost un meci dificil, România merită multe laude. Aţi văzut că jucătorii s-au ridicat la un nivel bun, în primele două-trei minute ne-au pus sub o presiune considerabilă, ne-au ţinut la respect.
A fost un apel la trezire pentru noi, gen: ‘Bine aţi venit la Cupa Mondială’. Toate echipele sunt aici pentru a-şi etala cea mai bună versiune, cred că România a reuşit astăzi.”
Declarația de mai sus îi aparține lui Peter O’Mahony, declarat omul meciului.
Așadar, ușor cu ocările pe scări, vorbim despre o echipă națională care a fost o prezență constantă la cupa mondială, o echipă națională a unei țări care nu pune preț deloc pe sport, cu atât mai puțin pe rugby.
Să menționăm că România are eseu marcat, Scoția încă nu.
Despre fotbal acum.
Trecem peste meciul României cu Israel, mai mult peste atitudinea jucătorilor și ne uităm la grupele din jurul nostru, în aceste preliminarii.
Și vedem Moldova, pe locul 3 într-o grupă cu Albania, Cehia, Polonia și Feroe.
Cam așa arată clasamentul.
Între performanțe, vă spun că Moldova bătut Polonia cu 3-2, printre altele. Cu jucători de la Voluntari, Sepsi sau UTA.
Poate ar trebui să ne uităm un pic la lungul nasului și să ne dăm seama că nu mai există echipe mici, ci doar echipe mari în devenire mici.
Și poate ar trebui să ne asumăm uneori că un antrenor are nevoie de mai mult decât 2 ani la conducerea unei echipe naționale pentru a obține performanțe. Mă uit aici spre Rădoi, cu care mi se pare că jucam fotbal, chiar dacă pierdeam sau luam goluri prostești. Dar aveam viziune de joc.
Să nu uităm, totuși, că cei 11 care au jucat cu Israel, sunt cei mai buni 11 jucători români la momentul ăsta. Nu avem alții mai buni, nu avem de unde scoate performanțe cu jucători care fac tușa prin liga 2 sau 3 sau joacă în campionate de duzină.
Performanțele în ziua de azi sunt direct proporționale cu posibilitățile părinților de a investi în copii. Ceea ce este mai ușor de observat la sporturile individuale, mult mai greu la sporturile de echipă.
1 comentariu Adaugă comentariu
Fix paralela cu Moldova o aveam si eu in cap cand am inceput sa citesc.
La ei de ce se poate, adica de ce se poate cu jucatori din campionatul nostru intern – Voluntari, Sepsi, UTA. Ce sa mai zicem de Albania care a batut Polonia cu 2-0?
Apropo de rugby – nu am apucat sa vad meciul IRL-RO dar am vazut Scotia-RSA … no comment!
Realitatea in sportul din RO arata cam asa: UNU – avem jucatori care abia asteapta sa dea 2-3 goluri ca sa plece in Italia/Spania prin ligile 2-3 sau DOI – avem jucatori care se duc DIRECT pe la echipe din Golf (si, din pacate, nu prin Arabia Saudita ca acolo astai cumpara de-alde Ronaldo aflati la final de cariera pe niste multe zeci/sute de milioane, nici vorba sa-l cumpeer pe vreun Puscas) pentru niste bani care, uneori, nici macar nu sunt cu foarte mult peste salariile din campionatul din RO.
La aceasta „directie de dezvoltare” au contribuit LPF-ul si FRF-ul sau toti semi-doctii transformati peste noapte in „investitori” pe la cluburile noastre care trateaza jucatorii ca pe ultimele slugi si ii fac sa-si doresca sa scape din haznaua de campionat din RO.
Sau faptul ca daca ai un copil – intamplator eu am un copil care face DOUA sporturi, la nivel profesionist pentru varsta lui, adica club/legitimare la federatie, cu viza medicala la 6 luni, cantonamente, competitii & etc – acel copil va face sport DOAR pe banii parintilor pentru ca ZERO suport de la stat, indiferent ca statul asta e Min. Sporturilor, Min. Invatamantului (scoli cu profil sportiv) sau Primaria din localitate.
Dar, peste toate astea, cea mai dureroasa problema este ATITUDINEA. Si o sa dau un singur exemplu – in meciul cu Israel ne-am trezit – fara niciun merit din partea echipei noastre – in situatia IDEALA pentru o echipa nationala care joaca pe teren propriu (in fata a 50K suporteri) si vrea cele 3 puncte. Adica am ajuns sa conducem cu 1-0 in minutul 20. Pai de aici, rational, aveam doua variante: UNU – joc „distructiv” / catenaccio sau cum vrem sa-i spunem sau DOI – sa lasam adversarul „sa riste” si sa-l taxam pe contra-atac. Ambele variante avand nevoie de DEDICARE 110% si MUNCA/ATENTIE. Ce am facut noi …. NIMIC! Dadeau ai nostri in minge de sarea ca din „coltul mesei” doar-doar sa scape de ea cat mai repede. Alergat in „dorul lelii”, intrari aiurea si intarziate urmate de tras de tricou si alte obstructii de ma mir ca nu am luat vreo 5 cartonase galbene sau vreunul rosu. Asta arata lipsa de pregatire fizica – ca nu erau in stare nici macar sa fuga dupa adversar dupa ce pierdeau mingea – dar si lipsa de viziune sau chef de munca.
Vorba unui prieten: „… doar freze si tatuaje aveti in cap …”.
Asta in timp ce jucatorii Israelului alergau si in minutul 90 la fel (sau mai tare decat) ca in minutul 01.
Dupa parerea mea mentalitatea necesara/corecta in fotbal astazi e aia din UK: suporterii nu se supara daca echipa lor ia bataie dar fiecare jucator arata ca este dispus sa „moara” pe teren. Problema, pentru suporteri, apare daca jucatorii sunt niste lepre puturoase si nu au intentia sa-si de sufletul pe teren.