Înainte de toate vreau să clarificăm un lucru: trebuie să fim de acord că statul, prin guvernanți, politicieni și instituții nu sunt în slujba cetățeanului, nu le pasă de cetățeni. Suntem cumva pe cont propriu, indiferent sub ce stăpânire ne aflăm, indiferent că e stânga sau dreapta sau roșu sau galben.

Și asta se vede în foarte multe situații cu care ne confruntăm zilnic: nu avem sistem sanitar, nu avem condiții, fiscalitatea e super complicată, formalitățile sunt multe și alambicate, forțele de ordine te calcă în picioare când îți strigi drepturile și nemulțumirile, la ANAF când mergi trebuie să te umilești și să te apleci la un ghișeu când discuți cu inspectorul, în general, orice interacțiune cu statul îți demonstrează adversitatea acestuia, nu sprijinul.

Ba mai mult., putem vedea cum nu reușesc să aibă același mesaj președintele cu premierul și cu miniștii din guvern, fiecare iese și spune altceva.

Cu toate astea, noi, poporul, am reușit împreună să gestionăm situațiile astea și să găsim căi de a le depăși. Indiferent cum, le-am depășit.

Acum, odată cu pandemia, a apărut segregarea și între noi.

Am pus acum ceva zile un status pe facebook în care întrebam ce vor face părinții care nu pot sta acasă cu copiii până în septembrie, din oricare motive, pentru fiecare familie și le știe pe ale ei. Și am mai spus că sunt dezgustat de modul în care statul a ales să se spele pe mâini de responsabilitate, aruncând problema în brațele părinților.

De asemenea, am zis că mi se pare o măsură populistă cu două intervale de timp pentru bătrâni, dimineață și seara, să iasă la cumpărături, dar și, conform spuselor lui Iohannis „oricând în timpul zilei cu declarația completată” pentru că au nevoie de mișcare. Cei mai expuși dintre noi sunt cumva liberi să meargă pe afară și noi, ceilalți, suntem în cazarmă.

Și s-a pornit jihadul. Că statul nu trebuie să aibă grijă de copilul meu, să-l dau spre adopție ( a fost un tânăr cu idei, care se apucase să o jignească și pe Mariana), că ce, grădinița nu e loc de parcat copilul, că nu știu ce. Asta cu copilul și parcatul e un subiect pe care îl voi trata separat, pentru că sunt foarte mulți specialiști, fără copii, care se pricep.

Acum e doliu pentru jumătate din societate.

E doliu pentru cei care sperau și își doreau să se prelungească starea de urgență, poliția să dea amenzi în continuare, pentru că poporul trebuie să supere ca să înțeleagă și să poată fi mântuit.

Nu poate decât să mă bucure. O dată pentru că vom avea voie să ne mișcăm fără să simțim că suntem ultimii infractori chiar și atunci când mergem până la pâine, a doua oară pentru că e nevoie să ieșim, să luăm aer, să facem mișcare, să scoatem copiii la aer.

Dar cel mai mult mă bucur să văd cum suferă cei care își doreau cele mai negre scenarii de la hollywood pentru noi.

Acei semeni care cereau armata pe străzi, care se bucurau la fiecare amendă pe care cetățenii au luat-o, acei cetățeni care ne-ar fi închis pe toți opozanții regimului în lagăre, suferă toți acum, dezamăgiți de anunțarea relaxării măsurilor începând cu 15 mai.

Singuri împotriva noastră