Ce nu îmi plăcea în copilărie?

Articol din categoria: mișto

Da, copilăria este perioada din viaţa fiecăruia la care ne gândim melancolic şi cu plăcere şi după care tânjim cu toţii. Lipsa de griji, de stres, atenţie din partea tuturor…sună frumos şi tentant după o vârstă încolo. Dar toată atenţia asta concentrată asupra ta, uneori poate dăuna.

Eu am trăit chestia asta pe pielea mea, ani la rândul, până am crescut suficient încât să pot spune „Nu, mai lasă-mă în pace cu tâmpeniile tale!”. Pentru că până pe la 12-13 ani, de câte ori mă întâlneam cu ceva rude sau cunoştinţe de familie, Andrei trebuia să o facă pe bufonul casei regale şi să spună poezia despre raţă. Idioţenia aia cu „Rică nu ştia să zică râu, răţuşcă, rămurică”. A se întelege motivul şi cauza.  Aşa am ajuns să urăsc chestia asta. Şi încă am sechele, chiar şi acum, dacă sunt rugat să evidenţiez cumva pronunţia Rrrr-ului meu, reacţionez cumva agresiv.

E frumos să fii copil, dar nu unul rrr-it. Asta aşa, ca un preambul al zilei copilului, de mâine, când o să curgă râuri de poze din copilărie şi alte alea pe peste tot.

Acum am trecut la altă etapă. Aceea a tuturor babelor şi rudelor cu care mă întâlnesc pe la vreo ocazie specială, dupa 20 de ani de nevăzute şi se declară complet surprinse :” vai, ce ai crescut!” Serios? Eu ma gândeam că sunt acelaşi ca la 6 ani.

0 comentarii Adaugă comentariu

  1. #1 Comentariu nou

    Ai trecut de la „Rică nu ştia să zică…” la „când te însori?”

  2. #2 Comentariu nou

    „Hai, zi prajitura!”… Vai de mine, toti copiii raraiti au o problema cu „Rau, ratusca, ramurica…”. Pe mine ma punea mama sa o zic, poate poate scap de defectul asta de vorbire. Ma enerva la culme cand ma tachinau, si ma puneau sa zic tot felul de cuvinte cu „hrrrhhh”, si sa nu mai vorbim de r-ul ala continuu pe care inca nu pot sa il pronunt….

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.