Cine mă cunoaște știe că fac chestii nu neapărat ușor de înțeles uneori, dar de care simt eu că am nevoie pentru un restart. Așa s-a întâmplat și când m-am apucat de cursuri de tunsoare. Care au fost o experiență excepțională, nu pentru că am învățat să tund, dar am cunoscut niște oameni grozavi.

Revenind, am avut o perioadă mai confuză și m-a luat de mână o prietenă, cam cu forța așa și m-a adus la atelierul ei de neuroplasticitate.

Ce e chestia asta? Un fel de terapie ( nu știu cum e la terapie pentru că n-am ajuns niciodată) dar gândită ca un training comprimat, care face doar să te ajute să răspunzi la întrebările celebre, autodiscursul care începe cu „cum de?” și „cum să?”

La „cum de?” am descoperit că am niște demoni interni cu care nu am picat la pace încă, că am niște metehne de care știu, care nu-mi plac, dar de care îmi este lene/frică să scap.

La „cum să?” e mișto, că afli răspunsuri pe care nu le găsești, tot la tine, prin analogie sau comparație cu situații anterioare când aveai de făcut o schimbare și ți-a ieșit. Autosugestie, autoconvingere, automotivare.

Eu, care râdeam cu hohote când auzeam de chestii d-astea, de mindfullness, de alte și alte practici, am plecat de la atelier mult mai stăpân pe situație, cu un self-esteem ridicat și mai motivat să fac lucruri.

Nu las link aici, să nu ziceți că s-a smintit cismaru și promovează pseudo-științe, îl dau celor care îl vor cere în privat.

Ideea e simplă. Suntem o generație cu multe traume, multe nerezolvate, cu carențe mari de înțelegere, de empatie, de suport și cumva, astea apar mai devreme sau mai târziu. Am crescut într-un context complicat, eu nu mă apuc să caut vinovați, vreau să văd cum pot să nu repet experiența cu kiddo.

Cam atât.