Paradoxuri de națiune: lipsa culturii eșecului și corectatul temelor

Articol din categoria: andreiu

Discutând în ultima perioadă cu oameni mai deștepți și mai raționali decât mine despre cum nu suntem capabili să conștientizăm că nu mereu trebuie să câștigăm, am ajuns la concluzia că ne lipsește complet cultura eșecului la nivel de mental colectiv.

Indiferent dacă vorbim despre școală, rezultate muncitorești, performanțe sportive sau artistice, suntem obligați să câștigăm. Nu există altă variantă decât victoria. Joacă Halep? Vrem victoria! Joacă echipa națională de orice? Trebuie să câștige, nu există altă variantă.

Nu ne ies niște obiective? E belită, noi nu avem voie să greșim. să pierdem, să fim conștienți că există și posibilitatea ca lucrurile să iasă prost. Sau alții să fie mai buni decât noi. Sau pur și simplu să nu câștigăm.

”Cum mamă, ai luat notă mai mică decât ionel? Păi ăla e un prost, tu trebuia să ieși primul!”

Și #așaîncepe.

Pe de altă parte, încă de mici, ni se spune constant că greșim. Indiferent de cât de bine facem, lucrările de control vor fi corectate de către profesor. Nu revizuite, nu evaluate. Corectate! Pentru că din start presupunem că nu suntem în stare să le facem bine. Ele vor fi corectate!

10 e nota profesorului și alte tâmpenii d-astea care nu fac decât să producă niște maimuțe spălate pe creier, care când ajung la maturitate își vor vărsa frustrăile copilăriei pe cei în care proiecteză idealul sine neatins.

Bineînțeles că problema are multe aspecte și poate fi interpretată într-un milion de chei disctince. Profesorii vor spune că sunt un cretin, cei de vârsta lui taică-miu vor spune că sunt doar un mucos care vrea să pară interesant, un fan steaua va spune să mă duc dracului, că steaua nu are voie să nu câștige, doar e steaua și așa mai departe.  Esența o vom rata cu toții.

O națiune care de mică a fost învățată că greșește pretinde perfecțiunea celor din jurul lor. Mai ironic de atât nu cred că se putea.

Hai să mai și pierdem uneori. Hai să ne gândim că poate alții sunt mai buni decât noi. Hai să luăm în calcul și posibilitatea the winner takes it all. Să ne gândim că întâi ne putem supune propriile exigențe persoanele noastre și apoi să pretindem perfecțiunea altora.

Și vom fi cu toții mai relaxați. Vă imaginați cât de monoton ar fi totul dacă mereu am fi învingători?

E un text aiurea, unde am pus niște idei care tot se frământau în mine de ceva vreme și am fost bucuros să văd că nu sunt singurul nebun care a observat comportamentele astea.

foto via shutterstock

5 comentarii Adaugă comentariu

  1. #1 Comentariu nou

    Nu ne place cand altii pierd, de la care avem pretentii (Halep) dar nici nu ne place cand altii castiga prea mult. Imi amintesc cum era la Formula 1 cand la un moment dat Schumacher castiga tot ce prindea si lumea deja incepea cu „vai dar nu mai e spectacol”, „e plictisitor cand tot Schumi castiga” si alte asemenea. Nicicum nu-i bine la noi astia oamenii.

  2. #2 Comentariu nou

    Păi e normal ca oamenii să ceară victorie la orice pentru că nu ei sunt în teren, nu ei au muncit la antrenamente. La fel ca și angajații care cer salarii în funcție de ce își imaginează ei despre munca lor. Problema noastră este că nu știm care rezultate contează și care nu, și de aceea ne dorim superlativul în orice și de aceea privim eșecul ca pe ceva rușinos, demn doar de un om prost.

  3. #3 Comentariu nou

    De atata amar de vreme se spune ca avem acea mentalitate de invinsi care rezida din Miorita cea in care ciobanul isi accepta soarta fara nicio lupta, si acum o dam in extram cealalta in care suntem prea focusati pe victorie? 🙂

  4. #4 Comentariu nou

    E bine sa-ti doresti sa castigi, dar e rau sa hulesti pe altul ca nu a reusit. Ne jucam sansele cum stim mai bine, iar din greseli se poate invata. Competitia in care traim zilnic nu ne lasa sa fim altfel si nu cred ca e un lucru rau, trebuie doar sa avem masura sa nu ni se urce la cap.

Adaugă reply - Catalin Schaer

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.