Omenia. Sau ceea ce ne lipsește din ce în ce mai mult

Articol din categoria: atitudini

Aici ar fi trebuit să fie o vărsare de nervi și de frustrări pe o companie privată, din domeniu sănătății, de la care te aștepți la un tratament măcar omenesc, pentru că, spre deosebire de stat, plătești bani buni ori de câte ori le îi calci pragul. Mai ales la pediatrie, și orice părinte știe, că pentru copilul tău dai și ultimul șfanț din buzunar, doar să îți știi pruncul bine.

Dar nu ar avea rost, pentru că experiența a fost făcută să fie nasoală doar de două persoane, cărora pur și simplu nu le păsa. Atât. Nu era nici directorul clinicii, nici ownerul, erau două tipe cărora nu le păsa. Nu le păsa că aveam un copil apatic, nu le păsa că acel copil vomitase toată masa de prânz pe mine, de față cu ele, problema lor era că nu aveam programare.

Și am plecat. În altă parte, tot în rețea, unde am dat de oameni ok, care au făcut ce-au putut să fie bine.

Două ore mai târziu realizez că cel mai tare m-a deranjat lipsa de empatie, vorba aia bună care să mă liniștească un pic, minimul de efort ( fie el și mimat) care să arate că îi mai pasă cuiva, că nu sunt singur acolo.

Lipsa de omenie, până la urmă, că despre asta e vorba. Am uitat să mai fim oameni. Am uitat să ne mai pese de cel de lângă noi, să ne gândim că poate nu moare nimeni dacă cedează un pic de teren și poate că încrâncenarea nu ne duce spre victorie întotdeauna.

Ne-am blocat mental în agresivitate și în gândul că toți oamenii din fața noastră sunt dușmani, by default.

Azi a fost o zi tristă, o zi de maximă mâhnire, o zi plină de draci, o zi în care am ieșit din bulă și m-am lovit de bula de dincolo de bula mea.

Asta așa, că tot suntem în plin centenar.  

2 comentarii Adaugă comentariu

  1. #1 Comentariu nou

    Pentru momente din astea poți sa mergi la Mari Curie la camera de gardă. Sunt foarte ok oamenii de acolo.

Adaugă reply - Bogdan

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.