Nostalgia lui „leave them, kids, alone”

Articol din categoria: andreiu

Sau de ce nu putem avea încă o generație cu cheia la gât. Mai ales în orașele mari.

Am copilărit într-o zonă oarecum centrală a Brăilei, dar destul de tulbure ca activitate, unde mediul nu era din cel mai prietenos. Cu toate astea, ai mei niciodată nu au exagerat cu protecția sau cu supravegherea. Fac parte, da, din ultimul val al generației care a crescut cu cheia de gât, într-un fel sau altul.

Și da, nu stătea nimeni după noi, mergeam singuri la școală, veneam singuri de la școală, ieșeam singuri la joacă și ne căpăceam între noi în voie. Nu ne duce și nu ne aducea nimeni, nici cu mașină, nici cu taxi, mergeam pe jos.

Toate astea se puteau întâmpla pentru că toate erau în proximitate. Brăila copilăriei mele era încă dominată de spiritul de mahala. Vecinii se știau între ei, se vizitau des, se ajutau, se cerea ajutorul, se stătea la povești, se făceau chestii în comunitate. Drept urmare și noi, copiii, eram cunoscuți. Erau slabe șanse să se întâmple ceva când școala era la 800 de metri, maidanul de joacă la 200 și alimentara la 50. Nu prea aveai ce păți și un părinte, de sus, de la balcon, putea arunca un ochi să vadă dacă suntem toți 15 întregi.  Era simplu, se putea.

Acum văd oameni cum se lamentează și cum se tânguie de dorul acelor vremuri. Am văzut azi pe linkedin poza de mai jos.

Vai, ce bine era atunci, ce rău e acum.

Nu, nu e rău, doar că vremurile se schimbă. Atunci erau 1000 de mașini toate în București, acum sunt 1 milion, probabil. Atunci erau 1 milion de locuitori, acum sunt vreo 4 ( cred) cu tot cu suburbii.

E foarte greu acum să trimiți un copil la școală cu autobuzul, fie și 3 stații, pentru că lipsește exact ce spuneam mai sus: comunitatea, apartenența la un grup ( vecini, cunoștințe, cunoscuți) și factorul de sigurață externă ( se circulă ca în pampas, e plin de nebuni lăsați liberi pe străzi, etc).  Plus că acum sursele de informare sunt cu mult mai diverse și mai rapide și tendința de radicalizare în bulă și exagerare este prezentă și acută, să nu uităm asta.

Cu părere de rău, cumva, kiddo nu va experimenta viața pe care Andrei de la 8 ani o avea, mergând de acasă de la el la școala nr 10 din Brăila, apoi să se oprească la joacă și apoi acasă, unde uneori își încălzea mâncarea pe aragaz și după aia se apuca de teme. Când avea chef.

Pe de altă parte, mă bucur că fiică-mea va putea cunoaște încă din fragedă pruncie tehnologia, inteligența artificială și multe alte lucruri care îi pot deschide un univers mult mai mare decât cel al copiilor cu cheia de gât. Și nu se va simți singură, abandonată, pentru că întotdeauna cineva va fi acolo să o ia / pentru ea.

Până când ea va considera că nu mai e cazul. Și noi, părinții vom fi de acord cu această considerație.

6 comentarii Adaugă comentariu

  1. #1 Comentariu nou
    • #2 Comentariu nou

      cumparata de pe elefant. sa traiti!

  2. #3 Comentariu nou

    O sa fie bine. Las-o sa se descurce. Andrei mic s-a descurcat in Braila, kiddo o sa se descurce in Bucuresti. O sa fie fata de Bucuresti. Ce ai facut tu in Braila, fac o gramada de copii in Bucuresti.
    Bine asta daca nu o sa faci o chestie de aia misto cum aveam o colega la serviciu: ei stateau la casa in Magurele, copilul la scoala pe la Nicolae Grigorescu si ei cu biroul in Aviatiei. Si se plangea in fiecare zi ca nu mai are viata si timp de nimic.

    Imi cer scuze ca sunt muist de ala care de sfaturi de crestere a copiilor fara sa aiba copil, dar din ce lasi sa se vada pe blog pari un parinte foarte protectiv si mi se rupe inima ca stiu cum au ajuns colegi mei cu parinti protectivi.

  3. #4 Comentariu nou

    Uite că nu sunt atât de mică ??? făceam și eu aceleași lucruri la 8 ani ?

    • #5 Comentariu nou

      si iata ce mare si frumoasa te-ai facut

Adaugă reply - andrei

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.